Poate ar fi potrivit la acest început de stagiune să vorbim despre tendinţele, mai noi sau mai vechi, din teatrul românesc. Ce premiere se pregătesc pentru această toamnă, ce spectacole se reiau, cu atât mai mult cu cât regizori, actori şi directori de teatre se temeau că, date fiind urmările crizei, sălile nu vor mai fi la fel de pline. Peste tot economii, oameni disponibilizaţi, salarii tăiate… Cui îi mai pasă de teatru?!
Poate ar fi potrivit, iarăşi, să vorbim şi despre votul publicului pe site-ul nostru. Care e cel mai îndrăgit actor, care e cea mai îndrăgită actriţă… Căci în ochii publicului valoarea de multe ori aşa se stabileşte, prea rar urmând criterii pe care publicul de specialitate – critica, adică – le foloseşte sau ar trebui să le folosească. Publicul larg îndrăgeşte actorii… Şi de multe ori merge la teatru pentru ei. Am stat de vorbă de multe ori cu oamenii în sălile de teatru, am stat de vorbă cu cei care au obiceiul să meargă din când în când la teatru şi lucrurile stau cam aşa. „Spectacolul ăla e cu X, da, vreau şi eu să merg… E cu Y?! Nu prea-mi place…” Aşadar, felul în care au votat cititorii noştri „Cea mai bun actriţă / cel mai bun actor a(l) stagiunii în Bucureşti” cu siguranţă reflectă şi acest tip de gândire. În cazul celui mai bun actor, doi actori tineri, Marius Manole şi George Costin, au fost în fruntea clasamentului, urmaţi de Mihai Constantin – ceea ce arată, desigur, ceva şi despre categoria de vârstă care a votat. La cea mai bună actriţă, pe primele locuri se află Oana Pellea şi Maia Morgenstern, urmate de Virginia Mirea şi Valeria Seciu, dintre actriţele foarte tinere, doar Nicoleta Lefter aflându-se în primele cinci locuri.
Dar în loc de asta, m-am gândit să vă spun o poveste. Cu atât mai mult cu cât, în urmă cu aproape un an, când Yorick începea să existe, vă promiteam poveşti…
Nu începe cu „A fost odată”, ci începe – mult mai previzibil în lumea noastră – cu un mail. Un mail în care o fetiţă, de undeva dintr-un sat din Iaşi, citind în revistă un interviu cu un actor pe care-l îndrăgea, s-a hotărât să-mi scrie, aşa cum mi-a mărturisit. Şi să mă roage să fac eu o vrajă ca ea să poată vorbi „măcar o dată în viaţă” cu actorul despre care-mi mărturisea că-l admiră de mulţi ani (desigur, pentru ea „mulţi” are altă noţiune, de vreme ce ea însăşi n-are decât 13 ani). M-a lămurit apoi, în următorul mail, şi mi-a spus că-l „cunoştea” de la bunica ei, care-i fusese colegă de şcoală, îl îndrăgise mult, dar drumurile lor se despărţiseră… Şi că atâtea poveşti auzise despre el, deşi niciodată nu-l văzuse pe scenă, încât, cu patetism mi-a declarat, că tot ce-şi mai doreşte în viaţă este să stea de vorbă cu el la telefon câteva minute. I-am promis că voi încerca să fiu pe post de peştişorul de aur şi să-i transmit mai departe dorinţa. Am întrebat-o apoi dacă nu i-ar putea ruga pe părinţii ei s-o aducă la Bucureşti câteva zile ca să meargă la un spectacol cu el şi m-am oferit să mă ocup de bilete… Următorul mail a venit peste multe zile, când uitasem să-l mai aştept. Mărturisirea fetiţei era tulburătoare. Nu fusese niciodată la teatru. Mama ei plecase în Spania sau ceva de genul ăsta şi o lăsase acasă cu bunicii. Erau mulţi ani de când nu mai venise în ţară, dar îi trimisese bunicii bani ca să-i cumpere un calculator şi să poată vorbi pe mess. Iar ea avea picioarele paralizate de la o boală de când era mică… Cât despre teatru, îl iubea aşa, pur şi simplu, pentru că-i spusese bunica ei că e frumos. Dar ea nu văzuse niciodată cum arată o scenă…
Impresionantă poveste, despre magia teatrului şi a oamenilor, mai presus de banalitatea şi mediocritatea cotidiană. Asemenea pasaje vă fac revista deosebită. Felicitări!