Cui (nu) îi este frică de Marea Neagră…?

Dorina Khalil-Butucioc

Republica Moldova, Chişinău

Poeta, ziarista, dramaturgul Irina Nechit insistă în „dialogul artistic” cu „mediul teatral autohton”, cum se confesează în revista bălţeană Semn, avansându-i următoarea replică prin montarea piesei sale Nudiştii la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” în Sala Studio „Valeriu Cupcea” din Chişinău. Premiera monodramei din 29 şi 30 mai 2010 cu denumirea scenică „Mi-e frică de Marea Neagră” ne-a etalat abolirea teatrului unei singure voinţe, cea a Autorului-demiurg, prin colaborarea fericită dintre dramaturg şi trio-ul Vitalie Drucec – regizor, Tatiana Popescu – scenograf, Diana Decuseară – în rolul monodramatic. Evenimentul mai este spectaculos şi în sensul realizării unei experienţe rar practicate în Republica Moldova de montare de către un teatru naţional a uneia dintre piesele câştigătoare într-un concurs naţional de dramaturgie, Nudiştii luând unul din premiile UNITEM-ului 2009.

Suita de întrebări cu care debutează monologul eroinei, aflată la un moment de răscruce al biografiei şi al existenţei sale, sugerează ostentaţia de a pătrunde în adevărurile metafizice pentru a-şi explica … frica şi de a înţelege lucrurile secrete pentru a obţine… libertatea.

Or, eroina Dianei Decuseară este măsurată în „Patul lui Procust” la propriu – dezgolindu-se în faţa spectatorilor dintr-un pat de clinică psihiatrică, şi la figurat – fiind ba „întinsă”, ba „scurtată” de existenţa ei formată din nişte situaţii-limită. Protagonista re-trăieşte experienţa practicilor abuzive de ajustare a oamenilor, a gândirii şi simţirilor acestora la anumite reguli unice. Or, refrenul – leit-motiv pe care îl repetă „Oamenii se împart în buni şi răi, frumoşi şi urâţi, slabi şi graşi, fricoşi şi curajoşi, proşti şi deştepţi, periculoşi şi nepericuloşi”, sună mai mult a suspiciune şi interogaţie, decât a certitudine şi afirmaţie.

Întreaga mişcare scenică a actriţei se realizează în dependenţă de prepoziţiile spaţiale: de, pe, după, lângă … pat, unicul element scenografic plasat în mijlocul scenei pe un suport pătrat înclinat, sugerându-ne fie o insulă, fie o evadare în sine, din marea de probleme. Monologul eroinei etalează tentativa ei de evadare din tiparele sociale prestabilite şi de ripostare în faţa violenţei în familie. Confesiunile patetice ale protagonistei ne conduc prin Raiul, Purgatoriul şi Infernul vieţii sale conjugale, „ordine” pe care eroina doreşte să o încalce. Din lipsa unui Tezeu în stare să-i supună soţul, un tip gelos şi sadic, aceloraşi tratamente pe care i le rezerva soţiei, şi să-i pună capăt vieţii şi practicilor lui, eroina încearcă să creadă că l-ar fi eliminat ea însăşi prin asasinare (i)reală.

Experienţele psihice traumatizante ale protagonistei, care confundă registrele temporale şi mintale, transcriu un dosar psihologic feminin care adună cu fiecare amintire re-povestită argumente ale ratării ei pe plan social şi personal. Ea suferă eşec în eforturile sale desperate de a se opune perfecţiunii aparente şi minciunii cu pretenţii de adevăr ale vieţii familiale, în care i se impune chiar de către mama ei: „Rabdă… Rabdă şi iartă”… Marea încărcătură emoţională a lungului monolog al eroinei, care este o provocare pentru arta actriţei care îl interpretează, sensibilizează spectatorii şi îi invită la o anume participare catharctică, stabilind o comunicare dublă: cu publicul şi cu ea însăşi. Criza de personalitate i se intensifică odată cu conştientizarea fortunii labilis ce i se „scurge” ca într-o clepsidră odată cu nisipul din buzunare pe care îl scoate şi „îl cerne din palmă în palmă”.

Codul de simboluri vegetal şi acvatic din monodramă şi spectacol sunt puse în relaţie cu trăsăturile intime ale eului feminin. Or, unul dintre motivele-cheie ale poeziei Irinei Nechit, apa, în care „se priveşte” şi din care „iese la suprafaţă / imaginea ei / cea adevărată”, este prevalent şi în acest spectacol prin omniprezenţa imaginară a mării şi prin absenţa reală a apei.  Astfel, eroina (ne) cere cu exasperare: „Apă… Mi-aţi adus un pahar cu apă? Se poate? Nu? Apă…”.

Chiar dacă acest monospectacol nu este (încă) încadrat în campania antiviolenţă în familie, Irina Nechit le dă femeilor acea „gură de apă” de care au nevoie, colaborând şi la culegeri de istorii orale şi interviuri dedicate problemelor şi condiţiei femeii în societate: Femeia în labirintul istoriei, Democraţia la feminin, Femeia ca factor de stabilitate în zonele de conflict.

Eroina autoarei Irina Nechit şi a actriţei Diana Decuseară transpune în scenă îndrăzneala de a rupe tăcerea şi de a lua atitudine critică, infirmând atât imaginile tradiţionale asociate feminităţii, cât şi atitudinea mizantropă şi misogină într-o societate patriarhală ca a noastră. Ele ne conving de faptul că, într-adevăr, mintea femeii, sensibilitatea ei, orizontul şi percepţia sa asupra lumii sunt diferite şi complementare şi că această alteritate e mult mai relevantă din cauza… fricii.

O frică arhetipală de acel „ceva întunecat” sau de acel „bulgăre întunecat din piept” de care se teme chiar şi soţul eroinei din monodramă?

O frică atavică a victimei de a nu-şi enerva călăul, care în acest caz este soţul protagonistei, ea amintindu-şi cuvintele lui: „Tu ştii că eu sunt un păianjen? Te-am prins în plasa mea. Hu-u-u-u! Te zbaţi ca o muscă în plasa mea!”?

Sau o frică în faţa unei mări de întrebări fără răspunsuri şi de situaţii imprevizibile cărora nu vom fi capabili să le facem faţă?

Evoluţia de pe scena asemeni unei insule cu un pat de spital a însinguratei eroine vrea să ne tran-spună ideea că frica este o boală care roade logica şi pune sub semnul întrebării umanismul oamenilor. Şi totuşi, cum spunea Paulo Coelho „a-ţi fi frică înseamnă că iubeşti viaţa”. Deci, (nu) vă este frică… de Marea Neagră?

Print

Un Comentariu

  1. cristina cernopolc 06/12/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.