Culoare şi idee în „Venexia”

„Curtezanele din Peninsula Italică aveau o reputaţie extinsă la scară europeană”, scriu autorii extraordinarei „Istorii a corpului” în primul volum, „De la Renaştere la Secolul Luminilor”, adăugând: „Orice călător care se respecta petrecea cel puţin o noapte cu una dintre aceste sirene”. Însă nu în lumea „sirenelor” veneţiene, dorite şi detestate, plonjează spectacolul montat de Michele Modesto Casarin, ci în infernul târfelor de tavernă, al prostituatelor din josul ierarhiei, care, spun istoricii, se vindeau şi pe o pâine şi jumătate, a femeilor pentru care propriul corp este doar capital economic.

Privat de capital simbolic, corpul devine un trist şi făţarnic înveliş. Povestea acestui înveliş dincolo de care se ascund sufletele rătăcite, ca să folosesc o expresie aproape teologică,  se joacă pe scena Teatrului Masca. Preţ de două ceasuri, „Venexia” povesteşte despre corpul, sufletul şi viaţa târfelor de stradă din Veneţia, seducând spectatorul aşa cu o face oraşul în sine, de la prima vedere şi dintotdeauna. Desfăşurare de forţe în spiritul commediei dell’arte, spectacolul are meritul de a oferi o poveste adevărată, cu miez, intensitate şi culoare, şi de a merge şi dincolo de poveste, în acea zonă rarefiată a ficţiunii în care nu domnesc întâmplări şi personaje, ci idei.

Pentru spectator, „Venexia” este ispititoare ca Veneţia însăşi. Te atrage în lumea putredă a unui oraş şi al spiritului care-l guvernează, strălucitor şi trufaş, dezlănţuind pasiuni care, în logica teatrului, trebuie rezolvate cu necesitate. Şi pasiunile se rezolvă spectacologic,  într-un construct credibil şi, mai mult, fermecător: un mecanism rotativ care invită privitorul în mai multe spaţii ale imaginaţiei, în Carampane, cartierul târfelor de stradă, în taverna unde pâinea se câştigă din promiscuitate, şi în palatele doamnelor cu sângele înfierbântat de apariţia unui misterios străin care le stârneşte fantasmele nocturne. Un spectacol de atmosferă, de culoare, foarte îndatorat vizualităţii puternice a scenelor care se succed rapid, nu trenează, sunt vii şi au impact, funcţionând bine împreună. Vedem, în paralel, lumea trupurilor fără suflet, care mişună în căutarea unui chilipir, lumea sexualităţii fără eros, şi, de cealaltă parte, lumea din elegantele palate ale oraşului, cu păcate ascunse dincolo de baldachine de un roşu putred, cu pasiuni, secrete, multe vicii şi puţine virtuţi, lumea „doamnelor” iubitoare de etichetă şi înspăimântate de adevăr.

Actorul rămâne, ca în majoritatea producţiilor de la Teatrul Masca, pilonul principal al spectacolelor. Limbajul gestual, în registrul commedia dell’arte, creează personaje puternice, vii, care păstrează iluzia şi poartă spectatorul departe, lângă podul Rialto. Şi, important, actorii, aici adevăraţi comedianţi, funcţionează ca un tot, regizorul având grijă să-l învăluie şi să-l dezvăluie pe fiecare, să-ţi dea indicii despre lume, dar numai atât cât să-ţi aprindă imaginaţia, să sugereze povestea fiecăruia… să arate că este indispensabil.

Pe scenă se petrec întâmplări în cheie burlescă, ce ilustrează filosofia primară a măştii: nimic nu e ce pare a fi, iar chipul ascunde întotdeauna ceva şi ceva rămâne mereu nedescifrat. Empiric, acest „ceva” se numeşte mister. Meritul este cu atât mai mare, cu cât„Venexia” este un spectacol cu mister, deşi îşi etalează, autopersiflant, convenţia. Masca şi coturnul, coafura bufă, stridenţa şi simulacrul servesc la crearea unui discurs scenic pestriţ care traduce o lume pestriţă, însufleţind-o cu toate mijloacele teatrului. În desfăşurarea explicită de întâmplări şi personaje, de măşti care nu pot ascunde adevărul şi de fapte care se lasă tălmăcite, spectacolul reuşeşte să nu expună totul. Păstrează mereu implicitul, sugerând sensuri care nu se lasă descifrate fără rest. Sensuri despre făptura omenească, mereu prinsă în mreje, despre frumuseţea înşelătoare, zadarnică, dar irezistibilă a lumii, despre absurdul morţii şi inexplicabilul vieţii. „Venexia” ilustrează, poate ca regizorul să-şi fi propus, un simbol-clişeu al existenţei umane: caruselul care se învârteşte la nesfârşit, populat mereu de alte fiinţe trecătoare, în minţile cărora se amestecă inseparabil binele şi răul, urâtul şi frumosul…

Dincolo de culoare şi farmec se află, spuneam încă de la început, zona rarefiată a ideii. Studiu aplicat de istoria mentalităţilor şi de istoria spectacolului, „Venexia” confirmă forţa artistică a unei formule, dar infirmă, fără să-şi propună, teorii care nu ţin direct de teatru, ci de contextele în care el funcţionează. În Veneţia începutului de secol XVI, când legiutorii se gândeau să desfiinţeze bordelurile şi să interzică prostituţia, târfa de rând – nu curtezana de lux – funcţiona, susţin istoricii, ca instrument util de prevenire a răspândirii unor vicii mai vinovate şi mai grave decât adulterul. Bordelurile erau considerate o soluţie „pentru a controla mai bine distracţiile celibatarilor, pentru a salva onoarea oraşului şi a evita mânia divină”, citim tot în „Istoria corpului”, seria coordonată de Alain Corbin. De ce nu stăteau lucrurile aşa – şi de ce prostituata nu era  cu adevărat „eficientă” veţi descoperi singuri, dacă veţi merge la spectacol.

Print

3 Comentarii

  1. filme 18/10/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.