Cultura pe prima pagină sau de ce e nevoie de teatrologi

A revenit în ultima perioadă pe tapet subiectul salariilor artiştilor. Teatrul devine subiect de primă pagină sau de breaking news (care, oricum, nu mai sunt de multă vreme news) fie când moare vreun actor sau un regizor important, fie când Stela Popescu apare în ţinuta ei de veşnică divă şi combate împotriva sistemului. În rest, e surghiunit prin emisiuni programate la ore imposibile, iar paginile la care se renunţă cel mai uşor în cotidiene sunt cele de cultură. Pentru că nu fac rating, nu aduc accesări, cultura nu vinde… Iar de când preşedintele ţării a cerut reexaminarea legii pentru modificarea Legii audiovizualului, care prevede obligarea radiodifuzorilor să rezerve săptămânal cel puţin 120 de minute pentru emisiuni sau ştiri cu conţinut cultural, considerând că publicul este cel care poate face alegerea în privinţa emisiunilor, e clar că „semne bune anul are” şi că se întrezăresc vremuri şi mai fericite pentru cultură.

Şi, cum cultura nu doare pe nimeni, slabe speranţe să se işte vreodată manifestaţii şi mişcări de mase precum în cazul legii sănătăţii. Lucru şi normal, şi firesc. Sănătatea e o problemă a tuturor şi a fiecărui individ în parte, cultura e o opţiune personală, încadrabilă oricând – în lumea noastră – la secţiunea „moft”. Date fiind acestea, şansele ca un artist să iasă în prim-plan sunt să moară sau să devină vedetă (categorii distincte şi rar intersectabile în România). Pentru că e sigur că există o tendinţă bine întreţinută a unui întreg popor pentru ştirile morbide. Şi încă una, la fel de bine întreţinută, pentru prostul gust.

O a treia situaţie în care cultura are oarecari şanse de a prinde prima pagină este atunci când iese la rampă cu rolul Cenuşăresei.

Că salariile artiştilor sunt mizerabile e deja un truism, că tinerii nou angajaţi în teatre (asta în cazurile speciale, pentru că, altminteri, de vreo patru ani posturile sunt blocate) sunt muritori de foame, şi asta e un truism. Că la televiziuni când se dezbate acest subiect sunt de obicei invitate persoane, care nu sunt tocmai reprezentative pentru problemele discutate e vizibil cu ochiul liber. Ceea ce dăunează mult problemei în sine… pentru că adesea se strecoară dubii şi idei de genul: „ăsta vorbeşte…” Că oameni precum sculptorul Vlad Ciobanu stau săptămâni întregi în greva foamei, pentru ca statutul artistului să fie regândit, şi că mai nimeni nu-l ia în seamă face parte din spectacolul lumii în care trăim.

Şi totuşi… În această lume, în care artiştii se încăpăţânează să existe, iar la facultăţile de profil e concurenţă reală – în ciuda faptului că piaţa e suprasaturată şi porţile teatrelor închise –, există tineri care aleg o facultate precum cea de Teatrologie. De ce şi, mai ales, unde să faci critică de teatru în România este o problemă pe care am mai adus-o în discuţie. Dar de ce să urmezi o specializare precum cea de teatrolog e o altă poveste.

N-am să vorbesc despre generaţiile de critici şi cronicari crescute în lumi diferite, nici despre interese unele comune, altele, prea puţin comune, care generează grupuri şi grupuleţe, nici despre rolul de a norma o lumea teatrală care adesea pare că merge în derivă, dar – e paradoxal – deriva are un sens. Ci despre cu totul altceva, despre un spirit anume pe care studenţii de la secţia de Teatrologie e musai să-l aibă sau să-l dobândească. Nu acela de judecători, de „specialişti” care pun sub lupă spectacolul şi spun ce e bine şi ce nu e bine, nu de profesori care le dau elevilor cu arătătorul peste mână să le arate că au greşit. Ci pe acela de iubitori de teatru. Capabili şi dispuşi, în primul rând, să vadă şi să revadă spectacole. Şi capabili şi dispuşi să-şi folosească propria subiectivitate pe post de obiectivitate. Exerciţiu care este, probabil, cel mai complicat, într-o lume în care se lucrează mai ales cu efemerul şi cu emoţiile.

Şi, dincolo de ştirile de primă pagină, de breaking news, de premii şi verdicte, o generaţie de teatrologi/ o secţie de teatrologie este necesară în primul rând pentru sănătatea pe termen lung a unei întregi lumi teatrale. Care, în acest moment, suferă nu neapărat din lipsă de criterii sau de oameni ştiutori să dea verdicte şi chiar direcţii pe termen scurt, ci din lipsă de direcţie pe termen lung. Şi, mai ales, suferă de o puternică necunoaştere a trecutului (pe ideea, lumea începe şi se termină cu noi) şi pe o necunoaştere reală şi serioasă chiar a prezentului, care rămâne fixat doar la nivel de cronică efemeră, ce caută succesul imediat… într-o lume în care artiştii ajung pe prima pagină doar în situaţiile deja pomenite.

Print

6 Comentarii

  1. Miruna Runcan 21/01/2012
  2. Monica Andronescu 21/01/2012
  3. Ioana Antoci 24/01/2012
  4. Lucia Nilca 26/01/2012
  5. Ioana Antoci 27/01/2012
  6. Eliza Artene 05/03/2013

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.