Ediţia cu numărul 21 a Festivalului Naţional de Teatru s-a încheiat acum o săptămână. Director artistic şi selecţioner unic a fost criticul Alice Georgescu, preşedinta secţiei româîne a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. Cu acest prilej, revista Yorick a iniţiat două anchete, una cu critici de teatru şi teatrologi consacraţi consacraţi, iar cea de-a doua cu studenţii anului I ai secţiei Teatrologie a UNATC Bucureşti, care au lucrat ca voluntari în cadrul FNT. Câteva dintre întrebări coincid. Părerile lor despre teatru în general şi despre FNT în special sunt şi proaspete, şi pertinente…
1.Cum a fost întâlnirea cu Festivalul Naţional de Teatru în primul an de Teatrologie?
2.Ce tendinţe vi s-a părut că scoate în evidenţă ediţia din acest an?
3.Care sunt spectacolele care vi s-au părut cele mai valoroase şi care nu? De ce?
4.Alcătuiţi un top al celor mai bune 5 spectacole din FNT.
5.Care credeţi că au fost problemele ediţiei din acest an?
Simona Flueraru
1.Reapropierea mea de teatru este recentă, deşi nu a existat niciodată o distanţare profundă, iar această ediţie a Festivalului Naţional de Teatru este prima la particip în mod dedicat, prin urmare nu o pot privi comparativ. Mă bucur însă că festivalul din acest an mi-a dat şansa unei implicări oarecum directe şi mi-a oferit acces la o parte din culisele evenimentului unde a existat mai multă dinamică decât s-a văzut probabil din afară, multă muncă şi implicare din partea unei echipe bine sudate şi responsabile. Probabil că acestea sunt condiţii sine qua non în organizarea oricărui eveniment de amploare, dar este prima dată când eu am acces acolo. Prin urmare, cred că dacă au existat mici incongruenţe pe parcurs, ele au fost cauzate de unele aspecte tehnice imprevizibile mai curând decât de fisuri la nivel organizatoric.
Altfel, părăsind culisele, am văzut o ediţie cu spectacole importante şi întâmplări diverse şi una dintre care cele mai simpatice: Divanele. Mi-au plăcut întâlnirile care au avut loc sub semnul Divanelor prin prisma contextului relaxat pe care l-au creat şi care a permis o altfel de apropiere de creatori.
2. Referitor la tendinţe, cred că sticto sensu ele pot fi uşor decantate din cele cinci secţiuni ale festivalului. Împărţind însă lumea altfel, cred că există o tendinţă de revenire sau de rămânere la clasici (Caragiale, Shakespeare, Cehov) – dar nu la modul prăfuit, ci în nuanţe noi – pe de o parte şi altfel de tendinţe-tentaţii, pe de altă parte. Am observat, de asemenea, o nevoie de a folosi sala ca spaţiu de joc şi scena ca sală sau de a folosi scena, ignorând complet sala şi de a îi apropia pe spectatori de actori uneori – forţând puţin logica – până aproape de substituire. Am văzut această „nevoie” materializată şi mi-a plăcut în „Unchiul Vanea” şi în „Neguţătorul din Veneţia”, de exemplu, de unde am plecat cu o imagine puternică şi vie în minte şi anume aceea a măştilor care privesc publicul în timp ce acesta evacuează încet scena la pauză… suficient cât să influenţeze/ schimbe o paradigmă de viaţă sau măcar de raportare la teatru.
3. Mi-au plăcut toate acele spectacolele care au reuşit să mă facă, într-un mod sau altul, să transgresez sala, ca o carte bună din a cărei lectură te opreşti la răstimpuri, sans vouloir, fie pentru că îţi apar în minte interogaţii noi, fie pentru că aluneci în visare, fie pentru că e un moment de emoţie profundă, de magie sau de re-apropiere de tine, de un soi umanitate pierdută a ta pe care o regăseşti chiar şi pentru puţin timp, fie pentru că e pur şi simplu un moment de dizlocare dintr-o stare de pietrificare tot mai încurajată de cotidian sau te distrează teribil şi trebuie să faci o pauză bună de râs. În aceste condiţii cu unele spectacole am rezonat mai puţin. Pentru că premisele erau bune, aş fi vrut să-mi placă mult de tot, „Yerma” care a pornit bine, dar s-a diluat pe parcurs şi „D’ale carnavalului”. Aş vrea să le revăd la ele acasă.
„Unchiul Vanea” mi-a plăcut mult şi în multe feluri, iar unul dintre momentele mele preferate din spectacol este finalul Actului 1 şi La Cumparsita şi modul în care prin dans – un dans atât de special ca tangoul argentinian – sunt devoalate personajele, caracterele lor şi totodată relaţiile dintre ele, ca într-un soi de exerciţiu de a spune nespusul. Îmi vine să exclam: „Suntem vechi, dom’le!” Suntem universali! Suntem coloraţi şi-avem şi farmec, dar ce frumos ar fi să fim în stare să refacem toţi îmbrăţişarea de la final dintre Vanea şi Sonia (în tango sau în viaţă)!
4.”Unchiul Vanea”
„Poveşti călătoare – Capul Verde” (magic!)
„Caligula”
„Ivanov”
„Strigăte şi şoapte”.
5.Nu ştiu dacă este o problemă sau pur şi simplu o stare de fapt numărul mare de spectatori care au rămas în multe seri din festival pe dinafară.
Poate că în cadrul unui festival, în condiţiile în care biletele se epuizează foarte repede şi în condiţiile în care nimic nu garantează nimic, nu-ţi mai rămâne altceva de făcut decât să mizezi pe un miracol ad-hoc în seara spectacolului. Sau să încerci să te descurci cum poţi fără să „fentezi”. Sau poţi să te resemnezi.
O posibilă soluţie – idealistă (!?) – pe termen lung, pentru evitarea acestui neajuns oarecum intrinsec, ar putea fi invitarea teatrelor din provincie în Bucureşti – poate cu susţinere din partea unor sponsori locali – cu spectacolele noi dintr-o stagiune, în timpul anului, hors festival.
NB. Mi-a plăcut grija pentru publicul divers manifestată de Andrei Şerban, de echipa tehnică de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi chiar de unii dintre actorii clujeni care, dincolo de excelenţa de pe scenă, s-au preocupat în mod real de spectatorii lor. Chapeau!
Maria Seiculescu
1.Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru a adus o varietate de spectacole din ţară, dar şi câteva din străinătate. Cu posibilitatea de a vedea producţiile a numeroşi regizori mai ales din ţară, ca spectator aveai şansa de a savura spectacole dintr-o gamă largă. Aducerea în festival a Divanelor şi a conferinţelor a fost un plus pentru oamenii de teatru, dar mai ales pentru studenţi. Prezenţa lor în cadrul festivalului ne-a ajutat să cunoaştem teatrul şi din interior. Din punct de vedere organizatoric, spectacolele au fost aranjate în aşa fel încât s-au putut viziona fără prea mare dificultate. S-a întâmplat însă de multe ori ca spectacolele să înceapă cu întârziere.
2.Diferenţa dintre producţiile româneşti şi cele străine (deşi puţine), în modul de creare a spectacolului, mi-a atras atenţia. Am simţit o diferenţă a jocului actorilor maghiari, de exemplu, la care se putea observa o tehnică bine pusă la punct. Consider, totuşi, că nu a existat un spectacol în acest festival cu care să vibrez total, să fiu uimită cu adevărat. Da, am văzut spectacole bune, dar aş fi vrut spectacole foarte bune. Am observat, de asemenea, că la nivelul regiei se conturează nevoia de originalitate, uneori cu orice preţ.
3.Pe primul loc clasez spectacolul „D’ale carnavalului”, în regia lui Silviu Purcărete. Lumea românească, aşa cum este creată, va atinge întotdeauna spectatorul. Cu tendinţe moderne, deşi aparent o lume veche, regizorul transpune o piesă clasică într-un spectacol contemporan.
Cel mai prost spectacol, din punctul meu de vedere, a fost „Othello şi preaiubita lui Desdemona”, în regia lui Mihai Măniuţiu. Combinaţia de teatru şi dans nu mi s-a părut fericită sau potrivită, rezultatul, emoţia pe care ar trebui să o ai, acel lucru pe care să-l iei acasă şi să-l gândeşti şi răsgândeşti, pentru mine nu a existat. Vizual, a fost slab realizat, iar muzica, în momentele de dans nu era în prea mare legătură cu povestea.
4.„D’ale carnavalului”
„Trei surori”
„Leonce şi Lena”
„Poveşti călătoare”
„Mansardă la Paris”
5.Una dintre problemele festivalului ar fi numărul mic de spectacole invitate din altă ţări. Iar o alta, deficitul de locuri. Mulţi dintre studenţi sau doritori nu au reuşit să intre. Ar fi trebuit, poate, un număr suplimentar de reprezentaţii.
Ana-Maria Iordache
1.Ediţia cu numărul 21 a Festivalului Naţional de Teatru a avut pentru mine, mai întâi de toate, un motto şi un focus care mă fac să spun, la modul cel mai subiectiv: a fost bine. Apoi, faptul că am văzut lucrurile din interior face ca, inevitabil, să fi fost altfel decât ediţia de anul trecut, în care am vizionat doar câteva spectacole. De altfel, ideea Divanelor a şi făcut ediţia din acest an să fie mai „călduroasă”, să ne dea încă de acum, din primul an de Teatrologie, senzaţia apartenenţei la o familie, senzaţia de culise, de a fi în structura teatrului, nu doar în sala de teatru. Din exterior privit, primul lucru pe care îl vedeai/ simţeai era îmbucurătoarea sau deloc îmbucurătoarea coadă de la intrare şi aici nu mai era deloc vorba de un sentiment plăcut al apartenenţei la un grup… dar şi aşa unele cozi au meritat încercate. Bucuria de a fi în sală la aproape toate repetiţiile lui Andrei Şerban, care a fost mai mult decât darnic, era mult mai satisfăcătoare şi mai sinceră atunci când te loveai de această dărnicie a lui Andrei Şerban. Am avut impresia, totuşi, în multe din zilele festivalului, mai ales în dimineţile cu Divanele, că FNT-ul rămâne în proporţie destul de mare, un festival „al nostru”, al oamenilor de teatru.
2.Programul din acest an mi s-a părut destul de echilibrat, în sensul că a fost loc şi pentru Andrei Şerban, care nu şi-a găsit prea des locul în Bucureşti, şi pentru Alexandru Dabija, şi pentru Mihai Măniuţiu, şi pentru Alexandru Mâzgăreanu, şi pentru Victor Ioan Frunză, şi pentru Laszlo Bocsardi şi pentru trupe străine (din păcate nu multe, dar probabil explicaţia este aceeaşi – e criză şi în teatru). Din punctul de vedere al unei tendinţe, primul lucru pe care l-am observat ar fi faptul că s-a jucat foarte mult teatru pe scenă, în gradene, că într-un fel a existat un focus fizic (noi eram mai aproape de lumea de pe scenă) cu scop metafizic…
3.Aşa nu… „TV for Dummies”. Există oricum în viaţă tot ce era exprimat acolo, iar pe scenă nu a avut niciun mesaj real şi eu încă mă întreb de ce, pentru ce, pentru cine şi ce a vrut regizoarea să spună mai mult decât ceea ce era deja spus despre manipularea mass-media (noi ştiam şi ştim că există şi că va exista şi după acest spectacol…), iar regia nu ne-a oferit nici un alt unghi de aboradare, nu ne-a revelat nimic, ci ne-a pus doar în faţa unui televizor, ba am avut chiar şi o telecomandă.
Aşa da… Aici aş alege spectacolele care au reuşit să imprime spectatorului un efect cognitiv. „D-ale carnavalului”, „Unchiul Vanea”, „Strigăte şi şoapte” au avut puterea de a surprinde şi de a elibera de clişee. Iar una din surprizele festivalului, de care mă simt norocoasă că am putut să mă bucur a fost spectacolul „Poveşti călătoare – Capul verde” al portughezilor, care a fost cu adevărat un spectacol pentru simţuri.
4.„D’ale carnavalului”
„Unchiul Vanea”
„Poveşti călătoare – Capul verde”
5.Înghesuiala de la intrare deloc controlată sau controlată într-un mod nu foarte paşnic… Numărul redus al reprezentaţiilor, cu puţine locuri în sală. (Şansele de a intra la anumite spectacole tindeau către 0.) Şi apoi, prezenţa a prea puţine trupe străine (chiar dacă vorbim de Festivalul Naţional… e preferabil să se schimbe numele decât să nu existe prezenţă străină).
Elena Bagiu
1.În mare parte, ediţia din acest an a fost reuşită, deşi au existat mici probleme de organizare. Surprinzător, foarte multă lume s-a arătat interesată. Iar ideea cu Divanele mi s-a părut extrem de interesantă şi una dintre cele mai bune părţi ale festivalului.
2.Regizorii au propus texte clasice contemporaneizate, actualizate într-o măsură destul de mare.
3.„D’ale carnavalului” este spectacolul care mi s-a părut cel mai valoros. Textul a fost păstrat, costumele mi s-au părut extrem de expresive, iar actorii foarte bine distribuiţi în roluri.
„Felii” este montarea care mi s-a părut cea mai slabă. La început m-a atras spectacolul şi schimbările bruşte şi radicale de personaj, dar apoi actriţa n-a mai venit cu nimic nou. Textul a fost destul de slab, o poveste banală: o familie bogată cu probleme tipice: droguri, certuri, probleme de cuplu.
4.„D’ale carnavalului”
„Neguţătorul din Veneţia”
„Despre iubire la om”
„Caligula”
„Mansardă la Paris”
5.Au existat probleme de organizare. Unele zile mi s-au părut prea încărcate şi unele dintre spectacole s-au suprapus. Au existat, de asemenea, probleme de mediatizare… Cred că festivalul ar fi trebuit mediatizat mai puternic.
Print