De o deschidere de stagiune cu ştaif a avut parte Teatrul Bulandra weekendul trecut, după premiera cu spectacolul “Artă”. Lăudabilă prezentarea spectacolului lui Lambert Wilson de la teatrul parizian Bouffes du Nord, cu atât mai mult cu cât amatorii din Bucureşti nu văd prea des spectacole aduse din străinătate, de orice fel ar fi ele.
E vorba despre o producţie nouă, care se joacă din aprilie, o montare a unei piese de Marivaux, „Falsa servitoare”, cu Anne Brochet în rolul principal. Pentru mine, a fost o experienţă cât se poate de utilă, fiindcă mi-a contrazis aşteptările – pe cele inconştiente, fireşte, căci de cele conştientizate încerc să mă scutur cât mai tare când pornesc spre sala cu pricina, nedorindu-mi să anticipez nici un gest şi nici o imagine de pe scenă. Într-un fel, spectacolul a fost o surpriză şi surprinderea am încercat să mi-o explic după spectacol, plecând de la la Sala Izvor. M-a surprins pe de o parte pentru că aşteptam altceva de la un regizor care se apucă să monteze textele spumoase ale lui Marivaux şi, pe de altă parte, pentru că şi de la actorii de la Bouffes du Nord mă aşteptam la altceva – la mai multă forţă, la o viaţă mai vie, dacă-mi permiteţi exprimarea barbară, la ceva subtilitate.
Ei bine, nimic din toata astea în „Falsa servitoare”, recenta producţie a lui Lambert Wilson, care nu e tocmai un începător. Să nu înţelegeţi de aici că o consider o nereuşită. Deloc. Această adaptare a clasicului francez care meditează amarnic pe marginea iubirii supreme – cea de arginţi – în această piesă şi, indirect, pe tema dezgustătoarei slăbiciuni omeneşti este un spectacol cuminte. Or, un copil cuminte e un copil bun, nu? Fiecare poate valoriza epitetul pozitiv sau negativ. Ce numesc eu „un Marivaux cuminte”? O producţie fără culoare, discretă, ca să mă exprim eufemistic, cu actori buni, care-şi fac treaba, interpretează textul, supunându-se unei viziuni regizorale pe care mie personal mi-e greu s-o desluşesc. De ce l-o fi englezit Lambert Wilson pe Marivaux? De ce o fi lăsat comedia numai în seama cuvintelor rostite de actorii care, Marivaux dixit, ar fi trebuit să fie mai mult comedianţi într-un spectacol pornind de la o comedie de moravuri, să spunem? Cuminţi, foarte cuminţi mi-au părut actorii francezi vineri seara. În afară de Anne Brochet şi de Francis Leplay (în rolul lui Trivelin, când stăpân, când servitor), toţi mi-au părut aseptici, ca şi spectacolul în sine.
În lipsa unor explicaţii iluminatoare de la regizor, unde ţinteşte sau ce ţinteşte spectacolul său mă depăşeşte. Neştiind ce a dorit să facă, ştiu doar ce am văzut: un Marivaux fără ritm, cu actori care aproape că nu mişcă, ci doar îşi dau replica, o producţie fără culoare, pe care muzica ar fi putut-o ajuta enorm, un Marivaux fără umor, ceea ce înseamnă un Marivaux deturnat, o producţie sobră (ce are Marivaux a face cu sobrietatea?), pe placul snobilimii din belşug reprezentate în sală (care a venit la spectacol pentru că era de la un teatru parizian, adus la Bucureşti prin Institutul Francez).
„Falsa servitoare” regizată de Lambert Wilson este departe de a fi un spectacol remarcabil. Producţia seamănă cu o piesă corect, curat pusă în scenă pentru studenţi care-şi dau examenul de licenţă la actorie şi joacă aşa cum le-a cerut regizorul/profesorul, străduindu-se să fie cum trebuie. Mă întreb dacă regizorul şi trupa au mers pe calea discreţiei – sau mai degrabă a unei sobrietăţi, deşi neconvigătoare, conectate la plasarea acţiunii într-un decor britanic, rural, din Les Annéss folles, şi la costume asemenea – dacă aşa “a ieşit” spectacolul. Nu se pune problema distorsionării lui, a “prăfuirii”, fiindcă producţia nici măcar nu s-a rodat, fiind foarte recentă, d-apoi să se “prăfuiască”. Ea s-a născut prăfuită, lipsită de nerv şi de subtilitate, simplă recitare a unui text extrem de viu şi de jucăuş, cu tot farmecul quiproqourilor, din păcate ucis de lipsa de culoare şi de relief a unei viziunii netransparente, care a dus la o construcţie scenică şubredă.
Femeia bogată care se deghizează în bărbat pentru a vedea adevărata faţă a bărbatului cu care urmează să se căsătorească descoperă cruzimea omului şi, multe, multe ale lucruri deloc neînsemnate. Fără nici o exagerare, piesa de contrast a lui Marivaux – haine luminoase, spumoase, pentru un corp întunecat şi hâd – mizând pe dualităţi multiple zace neexplorată de spectacol. Textul lâncezeşte, neînsufleţit de recitarea cuminte, în mare parte plată.
De curiozitate, am citit câteva cronici din presa franceză. Nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă întristez că sunt la unison cu opiniile exprimate acolo, cea mai importantă nemulţumire a spectatorului avizat care se exprima acolo fiind tocmai caracterul static al spectacolului şi al interpretării, lipsa de strălucire. Unde e Marivaux cel jucăuş şi colorat, ameţitor de subtil? Probabil că nu în teatrul parizian de azi.
Print