“Dacă IUBIREA este răspunsul, puteţi să repetaţi întrebarea?”

Dacă veţi merge pe Terasa Motoare să regăsiţi „Zăpezile de altădată”, nu le veţi găsi. S-au topit de mult. Dar în locul lor veţi descoperi că au crescut fire de iarbă… Povestea despre (ne)fericirea în cuplu,  plină de tristeţi, cu haz amar, a lui Dumitru Solomon (de altfel, un text care nu e la prima montare într-un spaţiu tip underground), devine în regia şi adaptarea lui Chris Simion o comedie… Tristeţea, doar un accesoriu discret, bine ascuns, în spatele unor acorduri de tango şi al unui dans patetic, cu mult mai „potrivite” locului şi momentului.

Schimbând titlul piesei lui Solomon din „Zăpezile de altădată” în „Te iubesc! Te iubesc?” (producţie a Companiei de Teatru D’AYA) regizoarea urmăreşte – evident – să se adreseze mai direct publicului ţintă al acestui tip de reprezentaţie. Şi-şi însoţeşte prezentarea piesei de câteva cuvinte care, din nou, nu pot da greş: „o reţetă comică despre cum să fim fericiţi în cuplu şi cum să evităm blazarea în doi”. Din nou, evident, suntem în epoca în care există reţetă pentru orice… pentru fericire, pentru succes, pentru iubirea perfectă, pentru cuplul perfect, pentru bărbieritul perfect, pentru partida de sex perfectă.

E-adevărat însă că, în acest context, regia mizează discret şi pe autoironie şi bine face… Aşadar, reţeta fericirii în cuplu, după Dumitru Solomon, trecută prin filtrul Chris Simion şi pusă în practică de Corina Moise şi George Corodeanu…

Contrapunctând frumos povestea din scenă, întregul spectacol este „pixelat” cu intro-uri proiectate în întuneric, de genul: „Nu există nici o diferenţă între un bărbat prost şi unul înţelept, atunci când aceştia se îndrăgostesc” sau „Sexul e ca zăpada, nu ştii niciodată cât o să ţină şi câţi centimetri o să aibă” sau „Calităţile care o atrag pe femeie la un bărbat sunt exact acelea pe care nu le va mai suporta mai târziu” sau „Secretul fericirii în cuplu: să nu-ţi vină ideea să compari!” sau „Dacă IUBIREA este răspunsul, puteţi să repetaţi întrebarea?”

Iar pe scenă un cuplu de doi tineri actori, Corina Moise şi George Corodeanu, despre care, dacă mi-aş propune să le discut interpretarea, ar trebui să folosesc superlative. Le iese de minune… Au firesc, au farmec, au haz, au simţul replicii şi al măsurii, nu forţează fără sens replici care ar putea aluneca înspre altceva, nu forţează nici comicul, dimpotrivă. Străbat de la prima şi până la ultima scenă, într-un spaţiu aproape gol – în scenă e doar un obiect straniu, care le ţine loc şi de pat, şi de barcă de vâslit pe „apele vieţii”, şi de dulap, şi de zid şi de orice altceva vă mai duce imaginaţia… – străbat, după cum spuneam, un atât de cunoscut şi previzibil traseu, şi dulce, şi amar, dinspre zilele fericite ale primelor întâlniri, către una dintre regăsirile/împăcări  din timpul căsniciei.

Nuanţele din magicele cuvinte „Te iubesc” se schimbă şi pălesc precum culorile din spectrul curcubeului, până la dispariţia totală pe un cer deja înseninat, care nu mai păstrează decât amintirea ploilor de altădată (sau a zăpezilor, cum preferaţi…). Neliniştile începutului – undeva la limita comicului cu absurdul, aşa cum sunt scrise de Dumitru Solomon: „Te iubesc ca un nebun!” „Nebunia trece.” „Dar dragostea rămâne” „Ce mai rămâne din dragoste după ce a trecut nebunia?. Obişnuinţa” – se sting apoi, cu puterea timpului şi a obişnuinţei, dar se păstrează, salvatoare, şi comicul, şi absurdul: „Dacă aduci tot salariul acasă înseamnă că mă iubeşti?” „Bine, am să încerc să nu-l mai aduc pe tot.”…

Având limpezime şi farmec – în primul rând datorită interpretării celor doi –, spectacolul pierde tocmai prin cele câteva scene în care regia se abate de la firescul textului lui Solomon şi ţine morţiş să umple spaţiul. Prezenţa Manuelei Hărăbor, insuficient exploatată, rupe magia încă de la primele scene, când apare în rolul statuii poetului din parc, cel pe post de proroc al iubirii care nu rezistă. Râde fals şi îngroşat, şi-şi „joacă” prea mult rolul. Apoi, ca mama tinerei Paula, îşi „joacă” prea mult vulgaritatea asumată. Şi, în final, scena de dans dintre ea şi Alexandru Grigore (care semnează şi coregrafia) rupe ritmul spectacolului. E prea lungă şi e lipsită de justificare în interiorul montării, deşi ruptă din context e un moment frumos pe care publicul îl poate gusta ca atare…

O replică de final: „Nu există dragoste infinită. Ne amăgim. Legile poeziei sunt altele decât legile vieţii.”

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.