Spirit calm și muncitor, Dan Pughineanu vine dintr-un superb orășel de munte – Piatra Neamț. Extrem de tânăr și determinat să deslușească toate tainele actoriei, el a absolvit facultatea în 2017 la Cluj, iar în prezent este masterand la București. Născut sub o stea norocoasă, parcursul său profesional a urmărit, până acum, un parcurs atât de frumos: imediat după terminarea studiilor, el a intrat în trupele a două teatre din țară: Teatrul EXCELSIOR și Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea. Se află deja la a doua participare la Gala Tânărului Actor – HOP și iată că ediția de anul acesta i-a adus Marele Premiu „Ștefan Iordache”.
La scurt timp după Gală, am stat de vorbă cu el despre cum a primit această reușită, despre cât de norocos se simte pentru toate lucrurile bune care i s-au întâmplat și despre cât de important este să nu aștepți nimic, ci să fii într-o permanentă căutare.
Dacă înainte de Gală ai spus că HOP e pentru tine „un cadou împachetat în hârtie roșie”, acum, la final, ce a însemnat?
O surpriză. E foarte prevăzător ce am declarat înainte, în caietul program, că e un cadou împachetat în hârtie roșie… Nu mi-am revenit, încă, după HOP și nici nu simt nimic schimbat. Dar a fost o experiență foarte plăcută. Și ar fi fost chiar şi dacă nu aș fi câștigat.
Ți s-a părut grea tema pirandelliană?
Da, mi s-a părut un dramaturg greu de abordat și de înțeles. În primul rând, nu are piese atât de cunoscute şi jucate cum au Shakespeare și Cehov. În al doilea rând, textele lui tratează niște teme profund filozofice, și se desprind de realismul cu care, recunosc, sunt destul de obișnuit. Din acest motiv, a fost de dificilă citirea operei lui și căutarea unui text potrivit pentru ceea ce voiam să fac. Într-un fel, am avut noroc pentru că prima piesă citită a fost „Omul cu floarea în gură”, pe care s-a bazat momentul meu. Fiind prima, nu am putut să o aleg direct, ci am continuat să citesc și altele, dar și nuvele. Voiam să fac nuvela „Nasul”, pe care a ales-o și Andreea Tănase (n.r. câștigătoarea premiului pentru cea mai bună actriță), de acolo am ajuns să citesc „Nasul” de Gogol și mă gândeam că sigur trebuie să fie ceva care să se potrivească. Am stat vreo trei săptămâni cu ambele texte încercând să găsesc ceva care să mă inspire, dar nu am reușit, iar audiția se apropia. Atunci mi-am zis că trebuie să revin la ceea ce știam de la început că voi face – „Omul cu floarea în gură”.
Crezi că a fost ofertant Pirandello pentru un concurs de genul acesta, te-a obligat la un proces mai aprig de căutare sau a fost și o capcană?
Cred că a fost o capcană pentru cei care se gândeau dacă să participe sau nu. Și știu asta pentru că am vorbit cu colegi de-ai mei care ar fi vrut să vină, dar nu au găsit un text suficient de ofertant. Ori la mine procesul a fost invers pentru că știam sigur că mă voi înscrie. Din start am stabilit că voi merge cu siguranță, deci mai trebuia doar să găsesc piesa potrivită. Voiam neapărat lucrul acesta pentru că mi se pare un exercițiu extrem de benefic; nu mă interesa concursul, ci procesul de căutare a unui text, de tăiere și dramatizare a lui și de lucrat singur pe el. E o încercare extrem de utilă mai ales pentru un actor aflat la început de drum. Tema „Eu și personajul” este una foarte amplă și importantă. În momentul meu am încercat să arăt diferenţa dintre aparenţa şi esenţa personajului.
Cum ți-ai gândit și construit momentul?
Am citit textul de mai multe ori. Fiind în două personaje, m-am gândit că unul voi fi eu și celălalt va fi cineva din public, în spiritul admiterilor la facultățile de teatru. Pentru cei care nu au citit piesa, cei doi se întâlnesc într-un bar, unul este grav bolnav şi celălalt are probleme mult mai ușor rezolvabile, iar punctul culminant e atunci când primul îi recunoaşte celuilalt drama prin care trece. Ce m-a intrigat la început a fost faptul că protagonistul ajunge de multe ori în punctul de a-i recunoaște celuilalt că este bolnav și că are nevoie de ajutor, că e nebun și nu știe ce va urma, dar alege să nu o facă. M-am gândit mult de ce procedează astfel, că nu se putea să fie doar pentru a se prelungi piesa… Deși cine știe, poate chiar ăsta a fost gândul… Și am încercat să stabilesc un cod pentru a se înțelege că de fiecare dată când îl folosesc, revin la punctul zero: am ales să iau o gură de băutură. În conturarea personajului, am pornit chiar de la mine pentru că restart-ul după un punct culminant era făcut doar din glume. E contrapunctul dramatic-comic și așa sunt și eu. Când e vorba de ceva serios, care mă afectează, tind să fac o glumă. E un mecanism de apărare.
Ți-a fost destul de accesibilă zona în care ai dus personajul.
Seamănă, cumva, cu mine.
Cum ai simțit publicul Galei HOP, compus din oameni de specialitate care au venit special pentru eveniment?
Gala HOP e un exercițiu necesar pentru că te expui în fața unui public avizat cu un moment lucrat individual, pentru care ai primit puțin sau deloc feedback. Cu o zi înainte de momentul meu a fost „Schist” (care a și câștigat premiul pentru grup), făcut tot după „Omul cu floarea în gură”. Cei doi băieți treceau prin aceleași teme, iar textul are multe surprize din scriitură și toate fuseseră divulgate. Și am început să mă frământ. Dar mi-am dat seama că argumentul ăsta s-ar fi susținut dacă eram în fața unui public neavizat şi că, în situația asta, spectatorii de specialitate vor putea să facă diferența şi vor vedea dincolo de text.
A fost ceva diferit față de preselecții?
Am schimbat momentul puțin după preselecții, pentru că am învățat de anul trecut că nu e bine ca după ce treci de prima etapă să rămâi cu același produs.
Chiar, tu ai participat și anul trecut la Gala HOP.
Da, am venit cu „O sărutare”, o povestire de-a lui Cehov dramatizată. Și asta am învățat – și cred că e chiar un sfat! Dacă treci de preselecții e bine să mai lucrezi la momentul tău și să-l mai schimbi, să-l cizelezi. Până la urmă ai timp o lună și jumătate până la Gală. Anul acesta, am modificat unele glume, unele secvențe abordate altfel.
Asta și în urma feedback-ului primit la preselecții?
Singurul care ne-a dat un soi de feedback a fost domnul Șerban Pavlu. Ne-a spus că „am trecut prea repede prin teme”. Și atunci m-a intrigat pentru că mi se părea că am stat destul de mult asupra temelor. Mă gândeam oare la ce s-a referit… Și am regândit un pic momentul. Clar am fost mult mai sigur pe mine în Gală.
Cele patru zile sunt gândite ca un fel de cantonament pentru voi. Care a fost cel mai frumos lucru pe care l-ai trăit?
Au fost mai multe experiențe și momente de grup faine. Spre exemplu, în fiecare dimineață, la workshop-ul de kineto. Anul trecut n-am putut merge, dar am recuperat anul acesta. Ne-au ajutat mult pentru că după ele ne simțeam mai concentrați. Apoi, în mod paradoxal, a fost plăcut să lucrăm nopțile. După ora 2:00 se producea o „iluminare” instantanee și trăgeam toți în aceeași direcție. Nu știu dacă a fost pentru că ne doream mult să ne iasă sau doar voiam să mergem să ne culcăm. Cert e că a fost un sentiment de echipă.
Dar cel mai greu?
Momentele în care așteptam să intru în scenă. Era extrem de greu să stai în culise și să încerci să nu te gândești la ce urmează, atât înainte de étude, cât și înainte de proba individuală.
Apropo de étude, tu ești norocos pentru că ai fost și anul trecut și știai despre ce e vorba. Cum e întâlnirea actorului cu tipul acesta de exercițiu, care deși vi se adresează exclusiv, e privit și de cei din sală?
Înainte de Gală, domnul profesor Miklós Bács ne-a vorbit un pic despre étude pentru că mulți nu mai trecuseră prin asta. Toți eram destul de tensionați, primisem textul cu câteva zile în urmă. Ne-a zis ceva care ne-a relaxat: exercițiul acesta se face doar cu partenerul și cu nimeni altcineva; e un exercițiu intim. Și că nu există étude prost. Ideile acestea ne-au mai liniștit.
Și totuși, tu aveai conștiința faptului că e un public în sală care te vede, nu?
Asta știam până am intrat în scenă. Ești foarte conștient de ce se întâmplă până ajungi pe scenă, acolo începi să te concentrezi pe ceea ce faci, adică pe étude, și atunci te detașezi.
Proba asta de étude vă ajută în concurs sau ar fi pur și simplu un exercițiu util, făcut la HOP, dar în afara concursului?
E un exercițiu bun, care ar trebui să fie făcut. E potrivit mai ales imediat după ce ai citit un text pentru că e o descoperire mult mai viscerală, mai fizică, decât dacă ai sta să discuți despre el. În contextul concursului, nu ne-ar fi avantajat dacă ar fi fost vorba despre un public neavizat. Fiind spectatori de specialitate, ei înțeleg cu siguranță ceea ce facem. Nu cred că ne-a dăunat.
Te-ai simțit vreun moment „în competiție” cu colegii tăi?
Nu. Poate doar la premiere, dar înainte sigur nu. Se mai făceau glume, dar erau doar atât… sau cel puțin așa am crezut. N-au fost răutăți, nu mi s-a stricat recuzita, nici eu n-am stricat recuzita nimănui… Deci da, a fost bine.
Per total, ți s-a părut diferit față de anul trecut?
Per total, mi s-a părut un pic mai ușor pentru că programul nu a mai fost atât de încărcat. Am putut alege între atelierele și workshopurile pe care le aveam. În plus, se lucra pe grupuri, deci aveai o dimineață sau o după-amiază liberă, foarte folositoare pentru că puteai repeta la moment.
După ce s-a terminat HOP și te-ai trezit cu Marele Premiu, cum te-ai simțit tu cu tine?
Nu m-am simțit deloc diferit, asta a fost destul de ciudat. Poate nici nu realizam prea bine ce mi s-a întâmplat. Ciudat a fost și atunci când veneau mulți oameni să mă felicite. Apoi am mâncat, m-am culcat și a doua zi am plecat. Bine, nici nu e un succes răsunător, în sensul că dacă câștigi un Oscar e ceva mai altfel…
Voi, ca tineri actori, aveți nevoie de confirmări. Crezi că reușita asta ți-a oferit așa ceva?
Da, avem nevoie de confirmări. Și eu am nevoie de ele. Văd acest premiu ca o pe premiere a momentului pe care l-am prezentat și mai puțin a actorului. A unui produs într-un anumit context, la care s-a lucrat mai mult sau mai puțin, care a fost mai inspirat sau mai puțin inspirat. E un premiu destul de conjunctural. Deși se numește „Cel mai bun actor”/„Cea mai bună actriță”, poate ar trebui să se numească „Cel mai bun moment prestat”. Totodată, sunt foarte recunoscător, iar ai mei s-au bucurat nespus de mult. Dar nu vreau să mă las păcălit de această mreajă a premiului.
Practic nu a fost prima ta reușită. Imediat după terminarea facultății, te-ai angajat la două teatre și faci parte din trupe foarte faine.
Primul teatru în care m-am angajat a fost Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea, şansă pentru care trebuie să îi mulţumesc domnului Adrian Roman. Apoi am intrat în trupa Teatrului EXCELSIOR datorită lui Horia Suru, după ce m-a distribuit în Viaţa plicticoasă şi preaplină a visătorului François. Amândurora le sunt foarte recunoscător pentru că mi-au întins o mână când chiar aveam nevoie de ea. E un noroc pentru care sunt recunoscător. Pe astea le pot numi într-adevăr premii și recunoașteri – confirmări. Abia astfel mi se pare că ești investit cu încrederea că vei putea lucra și vei putea reprezenta teatrul pretutindeni.
În ultimul an ai lucrat cu mulți regizori tineri și interesanți. Cum te-au ajutat aceste întâlniri să evoluezi?
Iarăși, am avut norocul de a lucra cu regizori foarte buni. De la fiecare iei altceva pentru că sunt diferiți și au moduri distincte de a lucra. Fiecare rol a fost o provocare și fiecare m-a ajutat să descopăr alte părți din a fi un actor bun și profesionist.
Ți-ai descoperit alte valențe, pe care nu știai că le ai?
Da, uite, spre exemplu, în „Minunata lume nouă” de Aldous Huxley, când la ukulele și nu aș fi crezut că pot face asta. Aveam pentru că îmi cumpărasem unul cu ceva timp în urmă, dar mai mult mă chinuiam. Și mi-a venit ideea ca personajul de acolo să cânte la acest instrument, chiar și doar ca exercițiu. La fel şi în Un duşman al poporului de Henrik Ibsen, spectacol al Teatrului „Anton Pann”, a trebuit să învăţ o melodie la chitară.
E plăcut sentimentul de a face parte dintr-o trupă tânără și cu determinare?
Și în trupa de la EXCELSIOR, și în cea de la Teatrul „Anton Pann” sunt mulți actori tineri. Cu toții sunt foarte puși pe treabă și vor să lucreze cât mai mult. Am avut noroc că nu am ajuns într-un loc unde lumea e deja blazată. Fiind toți tineri, se formează un alt fel de legătură, mult mai strânsă.
Ce calități ar trebui să aibă un tânăr actor?
În opinia mea (de acum), cred că cea mai importantă calitate pentru un actor tânăr este să nu se dea bătut. De critici, mai ales. Criticile sunt acolo ca să te ajute. Am avut momente în care m-am întrebat dacă e bine ce fac, dacă îmi place ce fac, dacă sunt bun în ceea ce fac, şi am avut îndoieli cu privire la mine şi la munca mea. Am trecut peste acele momente doar cu credinţa că, la un moment dat, se va rezolva. Trebuie să îţi porţi crucea.
Ai vrut să faci actorie de la început?
Da. Ideea mea de carieră a fost să mă fac actor. Când eram copil, făceam tot felul de sketchuri cu prietenii mei. A urmat o perioadă în care voiam să mă fac doctor şi abia după ce am intrat la Științele Naturii mi-am dat seama că, într-adevăr, nu e de mine! E pentru oameni mult mai talentați și dispuși să se dăruiască mai mult. M-am gândit la un moment să mă transfer la o specializare mai ușoară pentru că fizica și chimia au fost un calvar pentru mine. A fost o capcană în care am căzut cu profilul real, dar, acum, uitându-mă retrospectiv, mi se pare că a fost o decizie bună pentru că m-a făcut mai pragmatic, mai aplicat și mai concentrat în meseria de actor. Credeam că am eșuat, dar pe termen lung mi-a fost de un real ajutor. Îmi place mult știința exactă și ca toate lucrurile să fie organizate și clare. Îmi plăcea, totuşi, matematica, fără a excela la ea. Apropo, am și un joc pe telefon care-mi dă ecuații și stau să le rezolv.
Deci, se pare că și matematicienii pot fi actori…
Admiterea la facultate a fost un punct important. Dădusem la Sibiu și Cluj, am luat în ambele locuri, ceea ce mi-a alimentat groaznic orgoliul, iar în septembrie m-am dus să dau examenul la București şi… surpriză! Am fost respins din prima etapă. Bine, chiar mă prezentasem prost în ziua respectivă, așa că aveau toate motivele să mă respingă. A fost un şoc destul de mare dar care, la fel ca matematica din liceu, mi-a prins bine. Iar acum sunt extrem de recunoscător că m-am dus și am făcut școala la Cluj.
Din facultate ai plecat cu lecții de viață învățate?
Ni s-au zis mii de lucruri în facultate, unele au ecou în tine și rămân acolo, altele trec pur și simplu pe lângă. Dar unul care mi-a rămas a fost: creația este un act al voinței. Poate intră în contradicție cu privirea generală asupra actorilor, că ei sunt artiști, au har divin, inspirația lor vine de sus și numai câteodată, dar eu nu aștept să îmi vină inspirația. Nu mă consider un „artist”, poate mult mai târziu devii. Eu sunt un actor tânăr care încearcă să își facă treaba cât mai bine. Încerc să nu aștept lucruri, ci să le caut.
Dacă ar fi să îl definești pe tânărul actor Dan Pughineanu, cum ar fi el?
Actorul Dan Pughineanu e tăcut și își pune întrebări despre ceea ce trebuie să facă în meseria lui.
Print