Fragment din volumul „Călătoriile sau orizontul teatrului. Omagiu lui George Banu”, apărut în colecția Yorick, la Editura Nemira. Regizorul și scenogragul Daniel Jeanneteau despre călătorii. Amintiri și povești…
„A fost nevoie, se pare, de vreo douăsprezece călătorii în Japonia şi încă de o sumedenie de altele cam peste tot în lume pentru ca eu să pot începe să percep ceea ce, în experienţa acestor călătorii, călătorea înlăuntrul meu…
Îmi amintesc de o escapadă în Orientul Apropiat, unde, urcând munţii spre mormântul lui Aaron, străbătând nordul Siriei de la mănăstirea Saint-Siméon la Alep, sudul până la Bosra, vizitând Libanul în întregime, nu mă deplasasem în definitiv mai deloc. Băteam pasul pe loc în mine însumi, captiv al gândurilor mele, lumea dădea năvală peste chipul meu fără să-l atingă. Acea călătorie mi-a lăsat câteva amintiri, imagini, dar nu mi-a produs nimic.
Japonia este o cu totul altă experienţă. Este mai întâi istoria unui lung voiaj. O cufundare bruscă, aproape neaşteptată, într-un cotidian straniu şi foarte apropiat de al nostru. O modernitate comună pe fondul unei profunde alterităţi. O gemelitate bizară, asimetrică. În Japonia am descoperit libertatea. Poate tocmai pentru că este vorba de o societate a constrângerii, carcerală. Străin fiind şi neînţelegând nimic (fapt cunoscut, de altfel), scăpam legilor comune, exigenţelor cutumei, habitudinilor. Cel mai adesea singur, fără martori venind dinspre viaţa mea, m-am uşurat treptat de această parte din mine care le transportă pe toate celelalte. Expunându-mă la tot ce mă înconjura şi nu mă vedea, nemaiavând credit nici într-o lume, nici în cealaltă, am trăit liber, nemaiavând greutate. Spirit. Şi nici trup, totuşi, suprafaţă de recepţie, placă sensibilă. Atâtea lucruri s-au imprimat acolo, fără ştirea mea, că nu mai prididesc să le descopăr, încă şi astăzi, mult timp mai apoi.
Această primă şedere în Japonia a deschis în mine un spaţiu localizat acolo. Paradox aparent al unei călătorii în lume a cărei exterioritate se desenează în mine. „Spaţiul interior al lumii”, spunea Rilke. Continui intermitent o viaţă japoneză pe care o reiau fără tranziţie, de îndată ce mă găsesc acolo. Mă aflu acolo precum un spectru înzestrat cu un trup, invizibil şi implicat. După vreo zece şederi consacrate aproape numai plăcerii de a mă bucura de această libertate şi acţiunii de a mă expune, ca unei radieri, la această diferenţă, am început să percep în mine subtile transformări. Mă deplasam.
Ultima experienţă va fi fost să lucrez în Japonia, după zece ani de dus-întors, de ezitări şi de reticenţă. Nu aveam chef să lucrez acolo, să mă pomenesc prins în reţeaua implacabilă a obligaţiilor şi datoriilor, a protocoalelor, a ierarhiilor, atât de împovărătoare în Japonia. Voiam să rămân în acea stare de anterioritate permanentă, oarecum prenatală, acele limburi confortabile unde aflam exacta contrapondere a vieţii mele europene saturate… Emancipat fără destin, oarecum în afara timpului, liber chiar să îmbătrânesc.
Împotriva oricărei aşteptări, această angajare în timpul muncii nu a închis pentru totdeauna paranteza îndrăgită. Un alt spaţiu s-a deschis, în chiar practicarea muncii mele: vacanţa limbajului, experienţa zilnic trăită a limitei, a separării, a cecităţii. Prins între exigenţa teatrului, care trebuie împlinită în cuvânt, şi incapacitatea mea de a intra pe teritoriul limbii, am fost nevoit să navighez la vedere, cu aproximaţie, pe dibuite, dar fiind liber, debarasat de povara de sensuri care însoţeşte orice lectură în propriul meu câmp cultural. Regăseam trupul, pe al meu şi pe al celorlalţi, într-o confruntare plină de răbdare, laborioasă şi senzuală, în care nu mai terminam cu detalierea diferenţelor. Între ceea ce îmi imaginam eu că făceau ei şi ceea ce ei gândeau să îmi propună, decalajul era permanent, uneori infim, alteori atât de mare, încât devenea comic. Zi de zi, am fost nevoit să-mi croiesc drum în opacitatea diferenţelor noastre şi în confuzia prea marii noastre proximităţi. Eram redus doar la uman, iar uneori, în intuiţia clipei, mi se părea că ating ceva nemaiauzit: incompatibilitatea noastră lingvistică degaja un spaţiu de viziune în care cuvintele, redevenite pure manifestări ale suflului, înfloreau simplu şi dansau în faţa noastră la fel de concret ca nişte gesturi.
Tocmai această diferenţă, pe care toate strădaniile noastre încearcă în mod obişnuit s-o abolească, fusese condiţia unei practicări emancipate a creaţiei. Descoperisem o cale fără alienare, un interstiţiu, un plan de umanitate în care ne puteam vorbi fără limite. Acest plan nu este accesibil decât cu preţul unei deplasări ale cărei modalităţi nu le bănuiam dinainte şi pe care nu le-am înţeles până la capăt. Deplasare începută cu ani în urmă, fără ştirea mea, în confuzia voiajului, şi prelungindu-se încă şi astăzi fără să mai fie necesar să străbat lumea. Această călătorie iniţială a lăsat în mine o tulburare, o rană relativă, o mişcare de recompunere interioară care îmi cere să trăiesc fiecare întâlnire ca pe originea unei transformări.
Pentru mine, călătoria în teatru va fi fost aşa ceva: un foarte lung ocol prin lume pentru a descoperi că practica însăşi a teatrului cheamă (în cadrul întâlnirii cu un text, cu un actor, cu un spaţiu) la o nesfârşită deplasare, că pe această deplasare ne putem sprijini cu cea mai mare siguranţă, că în ea găsim constanţa şi forţa pentru a rezista pe durata unei vieţi de teatru.
Ah, să nu fii despărţit,
să nu fii prin nicio barieră
exclus din măsura stelelor.
Lăuntrul, ce este oare?
dacă nu un cer aprins
lapidat de păsări şi adânc scobit
de vântul reîntoarcerii.”
Print