De-aş fi actor, de-aş fi regizor, aş mai citi vreo cronică?

Deunăzi, îmi spunea un masterand la Actorie că nu i-a plăcut deloc S-a sfârşit cum a-nceput, spectacolul lui Horaţiu Mălăele de la Naţionalul bucureştean. La fel cum mi-a fost dat să văd o mulţime de strâmbături din nas la premiera Sex on the bici – jucăria pe care studenţii doamnei Olga Tudorache i-au făcut-o cadou profesoarei lor la trei decenii de la absolvire. Şi la fel cum – trec acum la film – vreo două comedii bine făcute şi un musical ce respectă reţeta hollywoodiană clasică, recent intrate pe piaţă, le-au strepezit tastaturile câtorva cronicari.Drept să spun, nu m-aş fi apucat să scriu despre micile lor necazuri legate de orizontul de aşteptare, de actul receptării etc., dacă junele pretendent la mâna Thaliei n-ar fi decât un spectator cu totul şi cu totul întâmplător al producţiilor teatrale, dacă unul dintre reprezentanţii posesorilor de nasuri fine n-ar fi clamat că pentru D-sa teatrul începe după decembrie ’89 şi dacă unul dintre subţirii cronicari n-ar fi scris negru pe alb “gros-plan pe pistol”, dovedindu-şi astfel ştiinţa de carte. Ei bine, toţi aceşti nemulţumiţi ai sorţii par a merge la teatru sau la film doar pentru a “viziona”, cum le place să spună, capodopere. Toată lumea râde şi aplaudă cascada de supergaguri, dar ei îl vor, eventual, pe scenă pe tata lu’ Hamlet. Oameni obosiţi după o zi frustrantă merg la o bulevardieră, cu un zâmbet deja pregătit în colţul gurii; ei bine, “pretenţioşii” de care facem vorbire ar vrea, poate, tot un Shakespeare, dar montat cât mai abracadabrant cu putinţă. Spectatorii normali îşi ronţăie floricelele şi se amuză copios sau pur şi simplu se bucură de sclipiciul unei dramolete muzicale, în timp ce cronicari cu ochii mai degrabă în oglindă decât în ecran le spun că Sylvester Stallone nu e Lawrence Olivier.

Toată foşgăiala asta fandosită mă face să mă gândesc la unul dintre cei mai reputaţi intelectuali şi rafinaţi degustători de artă pe care am avut norocul să-i întâlnesc: regretatul profesor Henri Dona. Îl urmăream, pe vremuri, într-una din sălile de vizionare din vechiul sediu al fostei Centrale Româniafilm, ascuns adânc într-un fotoliu şi râzând cu poftă la vreun gag sau la vreo replică bine spusă. Făcea mare haz pe seama “ifosiţilor” cărora li se părea că “nu e de demnitatea lor” să aibă o reacţie firească, să râdă sau să plângă la teatru, la film, citind un roman. Pe atunci era încetăţenită sintagma “dezbatere de idei”. Cam cu asta se ocupau antecesorii pretenţioşilor noştri de astăzi. 

Cred că este vorba, în primul rand, de incultură. Sigur, nu le putem cere tinerilor care scriu pe la ziare şi pe la reviste, care vorbesc la radio şi la televizor să ştie cam tot ce mişcă de vreo două mii de ani încoace, dacă-i vorba despre teatru, sau de vreun secol şi-un pic, dacă-i vorba despre film. Prinsul din zbor, vorbitul după ureche, asasinarea caprei vecinului şi, mai ales, datul cu părerea în public sunt sporturile noastre naţionale. Protocronistul din noi e sigur că el a inventat atât roata, cât şi apa caldă. Pe cale de consecinţă, teatrul începe din ziua în care am văzut eu primul spectacol, iar filmul, din seara în care m-am pupat la mall, în lumina ecranului.

Mai e vorba şi de inadecvare. Preţioşii noştri ridicoli cumpără un CD al formaţiei Taxi, îl ascultă şi strâmbă din nas că nu-i Oedip-ul lui Enescu. Preţioasele noastre ridicole îşi pun cizme cu tocuri de 10 cm şi dau să se caţere pe munte. Toţi, împreună, girează impostura.

Or, în artă, tocmai un singur lucru este de sancţionat: impostura. Dacă eşti sincer, dar greşeşti, acest demers artistic poate fi numit experienţă nereuşită şi poţi merge, cu fruntea sus, mai departe.