Într-un interviu acordat revistei noastre, Mircea Rusu face o afirmaţie destul de dură la adresa situaţiei în care se află regia în România. „Regia românească este într-un mare impas. Regia românească cuprinde maximum zece regizori în ochii cărora să te poţi uita şi să zici, «dom’le, eu după ochii ăştia mă duc până în pânzele albe». Pentru că regizorii sunt şovăielnici, aparţin unor momente, nu au o continuitate a demersului lor.” Un cititor, tânăr regizor (?!) îi răspunde într-un comentariu: „Consider că afirmaţia domnului Rusu privitoare la «regia românească» este total nejustificată în contextul în care prea puţini regizori tineri au acces în teatrele puternice. Discuţia e lungă şi extrem de abuzată, dar bref: tinerii, în loc să fie împinşi în sus, ei sunt redirecţionaţi, către underground, din varii motive; şi cel mai grav este că oameni fără o pregătire regizorală, dar cu puterea necesară, se trezesc peste noapte regizori. Trăim într-o perioadă în care fiecare poate să facă orice, ceea ce nu e rău, dar aici intervine şi o limită a bunului-simţ. Am cel mai adânc respect pentru şcoala românească de regie şi cred că avem o moştenire bogată. Trebuie acum să ni se dea şi nouă o mică şansă.”
Deşi contradictorii la prima vedere, în esenţă ambele afirmaţii vorbesc despre acelaşi lucru şi arată aceeaşi realitate din lumea teatrului românesc, în care, deşi lucrurile nu stau deloc rău în ultima perioadă, lipsa de direcţie de care vorbeşte Mircea Rusu este vizibilă cu ochiul liber. Şi la fel de vizibilă este şi „redirecţionarea” către underground a regizorilor tineri, care sunt siliţi de cele mai multe ori de nevoie – nu de voie – să creeze spectacole care se încadrează într-un anumit tipar. Şi care, în ultimă instanţă, înseamnă tot lipsă de direcţie, pentru că fiecare „se descurcă” şi montează ce poate, cum poate, pe unde poate…
În aceste condiţii, în care, practic, uşile teatrelor mari sunt închise pentru regizorii tineri, greu de imaginat că există vreo posibilitate ca cei „zece regizori” de care vorbea Mircea Rusu – şi el nu este singurul actor care crede asta – să devină mai mulţi. Directorii de teatre riscă rar să primească un tânăr şi să-i dea pe mână o sală şi o trupă şi e de înţeles, pentru că fondurile sunt puţine şi nu-şi permit să rateze un spectacol. Asta neînsemnând că regizorii consacraţi n-ar putea rata spectacole, dar – cum trăim în România – de cele mai multe ori numele, odată făcut, ajunge să fie sinonim cu reuşita şi când e cazul, şi când nu e cazul. Iar aici ar trebui să intre în scenă critica de teatru, dar critica, în condiţiile în care publicaţiile şi paginile de specialitate dispar, a devenit şi ea un fenomen pe cale de dispariţie. Şi adeseori, pe unde mai există, prea puţin luat în seamă. Şi din această dilemă nu putem ieşi…
Că sistemul are o problemă, că posturile sunt blocate, că şansele tinerilor sunt de cele mai multe ori egale cu zero sunt discuţii veşnice, care nu duc la niciun rezultat. Şi ce soluţii ar putea exista într-o lume/ o societate în care salariile din cultură sunt la limita subzistenţei, iar preşedintele ţării cere reexaminarea legii pentru modificarea Legii audiovizualului, care prevede obligarea radiodifuzorilor să rezerve săptămânal cel puţin 120 de minute pentru emisiuni sau ştiri cu conţinut cultural, considerând că publicul este cel care poate face alegerea în privinţa emisiunilor?!
Date fiind aceste lucruri şi situaţii, problema şi mai gravă este că în câţiva ani, dacă nu se întâmplă nimic, există riscul concret ca şi lista celor „zece regizori” să se subţieze.