De ce mergem la teatru?

Ne-am propus la început de primăvară a lui 2011 să aflăm răspunsuri la o întrebare la care omenirea caută răspuns de mii de ani. De ce mergem la teatru? De ce simţim nevoia să mergem la teatru? Sau de ce nu mai mergem la teatru? Cu acest prilej lansăm şi un concurs… Am întrebat oameni pe care i-am întâlnit în sala de teatru, spectatori cu care ne-am intersectat în pauză, şi colegi pasionaţi sau fost pasionaţi de teatru. Răspunsurile din acest număr sunt doar primele dintr-o serie care va continua. Dincolo de eufemismele pe care le conţin cele mai multe dintre ele, e important de ce şi pentru ce intră oamenii într-o sală de teatru, pentru ce stau la coadă să cumpere bilete, de ce nu aleg un film la mall. De ce la teatru?

Imagine realizată de Adriana Grand

Pentru mine, teatrul e o iubire trecută. Şi, cum se întâmplă în asemenea situaţii, oscilez între amintirea vrajei care mă atrăgea spre el şi întrebarea “Oare de ce mi s-a părut aşa o minune?”. Ani la rândul am fost la teatru de 4-5 ori pe săptămână. Am văzut multe spectacole foarte bune. Am făcut şi o facultate de profil. Apoi, în timp, pasiunea s-a stins. Pe nesimţite, teatrul a început să mi se pară o formă de artă falsă, superficială, o distracţie şi atât. Erau tot mai puţine spectacole care să mă răscolească, mă atrăgeau tot mai mult alte forme de artă. Şi am încetat să mai merg. Am văzut în ultimii doi ani un singur spectacol, “Hamlet”-ul lui Nekrosius. Excepţional, dar nici el n-a reuşit să învie ce murise de mult. Aşa că, pe scurt, de ce nu mai merg la teatru ? Pentru că nici eu, nici el nu mai suntem ceea ce eram pe vremea când mergeam. (C, 32 de ani, filolog)

Ce să vă spun? Nu prea mai merg la teatru. Montările de azi nu-mi mai plac, nu mă mai ating. Mi-e dor de un spectacol adevărat, care să mă tulbure, să mă pună pe gânduri. Un spectacol care să-mi vorbească despre dragoste, curaj, bunătate, toleranţă şi care să mă convingă că toate astea există. O poveste în care să cred… Un spectacol în care renunţările se transformă în puterea de a o lua de la capăt. Un spectacol care să mă facă să nu mă mai uit la ceas din zece în zece minute sau să aştept pauza ca să pot pleca mai repede acasă. Cer prea mult, crezi? (L. A., 45 de ani)

Când eram mic, mă fascina teatrul radiofonic. Ascultam toate spectacolele pe care le prindeam. Apoi, tata mi-a cumpărat şi discuri cu piese de teatru. El spune că ştiam pe de rost toate replicile. Eu nu-mi mai amintesc. Ştiu doar că, odată ajuns în Bucureşti, ca student, (sunt dintr-un orăşel de provincie fără teatru) am vrut neapărat să văd un spectacol adevărat. Am fost fascinat şi, chiar dacă anii au trecut, fascinaţia rămâne. Nu merg foarte des, dar merg de câte ori am ocazia. Ce mă atrage cel mai mult ? Faptul că oricum ar fi, bun, sau mai puţin bun, teatrul este viu. (I. A., 29 de ani, arhitect)

În primul rând, îmi place să merg la teatru singură, din egoism – să nu trebuiască să împart plăcerea pe care mi-o provoacă ,,jocul pe scenă” cu nimeni. Aleg de obicei sala de teatru în defavoarea cinematografelor pentru că îmi place să am actorii în faţa ochilor, şi nu după un ecran. Pentru că nu vreau să mi se pară real ce văd, ci clar delimitat de o simplă scenă. Aleg teatrul, pentru că sunt /sau am fost – cititoare de piese de teatru. Mă ajută să mă detaşez de realitate şi îmi dă impulsul necesar să o şi analizez. Nu în ultimul rând, îmi place să merg la teatru, pentru sentimentul pe care mi-l dă mulţimea de spectatori, oameni pe care  nu-i cunosc, dar cu care trăiesc conştient un moment de ficţiune. Să nu râzi, mai îmi plac sălile de teatru din România pentru mirosul care vine dinspre scenă când e curent, un miros de parfum ieftin, care îmi aminteşte cât de prost sunt plătiţi actorii şi că totuşi reuşesc să dea ce au mai bun.  (M.C., 29 de ani, jurnalistă)

Pentru că timp de o oră sau două sau trei uit de forfota din stradă, de întrebările zilnice, de neliniştile zilnice, de restanţa la întreţinere şi de roşul aprins la semafor. Pentru că poveştile de pe scenă sunt uneori poveştile mele, oamenii de acolo gândurile mele. Pentru că viaţa nu ar fi frumoasă fără o lună plină aprinsă pe fundal şi un balcon de iubire cât o umanitate. De ce merg la teatru? Pentru că e o ofertă mai bună ca cea de la mall. Pentru că seful de la birou dispare brusc la ridicarea cortinei şi nu mai apare până la sfârşitul piesei. Pentru ca dimineaţa, în faţa automatului de cafea şi în cunoştinţă de cauză să-ţi inviţi colega, pe care vrei s-o agăţi, la spectacolul văzut aseară… (Florentin A., 40 de ani, economist)  

De fiecare dată când merg la teatru, caut să regăsesc o emoţie. Cum doar acolo îmi pare că există, o caut cât de des pot. Pentru asta nu e nevoie ca piesele să fie neapărat jucate de actori foarte cunoscuţi, în sensul că îmi doresc să văd tot mai des tineri care să urce pe scenă pentru a demonstra că au acel ceva prin care să cucerească. Aşadar, merg la teatru cât să descopăr experienţe actoriceşti.

Nu pot spune însă că sunt încântată de această tentaţie de a moderniza la extrem spectacolul de teatru. S-a întâmplat să descopăr piese presărate cu replici “memorabile” din viaţa de zi cu zi, menite să ducă – în mod cu totul forţat – la amuzamentul celor din sală. Mi-ar plăcea să cred că se poate şi fără.

În altă ordine de idei, un moment pe care îl aştept în mod special este cel în care ajung să văd decorul şi costumele.

Sala de teatru te încarcă, fără doar şi poate, cu energie pozitivă. Aproape că nu observi că în dreapta ta se întâmpla să-şi fi cumpărat bilete persoane care ar fi vrut, de fapt, să vadă un film la mall, sau că pe rândul din faţa doi spectatori îşi explică zgomotos replicile (uneori) prea… subtile.

Viaţa e, oricum, un grandios spectacol în culori! (Cristina Ş., 30 de ani)

„Merg la teatru – deşi mult mai rar decât în studenţie – pentru fascinaţia comunicării cu oamenii de pe scenă, care nu va dispărea niciodată, şi pentru că există actori şi regizori care continuă să facă roluri şi spectacole demne de apreciere. Îmi pare bine să văd sălile mai pline decât acum zece ani, dar, în acelaşi timp, mi-ar plăcea ca spectatorii să dea dovadă de mai mult simţ critic.” (I.C., 33 de ani)

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.