De ce râdem când nu e de râs?

2011 a început de două săptămâni. Între timp, la sfârşit de 2010 un bărbat s-a aruncat de la balcon în Parlamentul României, iar acum câteva zile un altul a vrut să-şi dea foc, înfăşurat în tricolor, într-un tribunal din Timişoara. Viaţa bate şi filmul, şi teatrul… Totul se trăieşte la maxim, frica, disperarea, plăcerea, totul se înghite pe nemestecate. A fost criză în 2010, la fel a început şi 2011.

Le adresam cititorilor noştri o întrebare pe site la sfârşitul anului trecut, şi anume, dacă această perioadă de criză economică a afectat şi afectează în vreun fel calitatea spectacolelor de teatru. Majoritatea au răspuns că da, teatrul a avut de suferit din punct de vedere calitativ. Deşi actorii n-au jucat cu 25 la sută mai puţin din rol, deşi regizorii n-au tăiat nici ei 25 la sută din texte, deşi au existat şi mega-producţii, multe dintre ele cu bani nejustificat de mulţi, deşi au fost în continuare cozi la bilete, şi teatrul a avut, totuşi, de suferit. Iar asta se simte, cu siguranţă, în detalii. Care par nesemnificative, dar care construiesc o direcţie. Şi direcţia este butaforia. Sau plasticul. Sau artifici(al)ul. Înlocuitorul. Se întâmplă acum din nou. Pentru anul trecut, de-ar fi să fac un bilanţ şi să aleg cele mai importante evenimente în teatru, ar fi două evenimente aproape egale, Festivalul Internaţional Shakespeare, desfăşurat la Craiova şi la Bucureşti, cu prezenţa lui Robert Wilson, şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, cu prezenţa lui Eugenio Barba, care a venit cu două spectacole, a lui Pippo Delbono, care a adus şi el un monolog.

Ce premise se întrevăd pentru anul care a început? Aceleaşi… Dar nu despre criza financiară din teatru voiam să vorbesc, ci despre criza care, aşa cum spuneam la început, transformă lumea în teatru. Şi despre o schimbare sau un fel de a afecta scena şi lumea ei mult mai subtil şi din ce în ce mai vizibil. Dacă aţi fost de curând într-o sală de teatru, şi nu la un spectacol comic, este imposibil să nu fi observat o reacţie a publicului cu totul stranie. Cu cât mai dramatic e textul, cu cât mai triste unele momente, cu atât mai mult spectatorii caută cu disperare să se agaţe de un pai comic şi să râdă… Reacţia pare venită din insensibilitate uneori, dar ea trădează doar o nevoie organică. Iar actorii simt şi de multe ori cedează şi de-aici începe compromisul. Şi e un cerc închis. Este atâta dramă în jur, în interior, în exterior, în peste tot, încât omul se închide şi înghite surogatul, ia cu bună ştiinţă falsul drept adevăr şi floarea de plastic drept floare adevărată. Ia cu bună ştiinţă bradul de plastic şi agaţă în el şi un odorizant cu miros de răşină pentru ca autopăcăleala să fie perfectă. Şi atunci, la teatru nu mai caută adevăr – adevărul scenic, adevărul din sine – caută minciuna, caută doar să evadeze, nu să empatizeze şi rămâne străin. Reacţia arată, poate mai mult ca orice altceva, înstrăinarea. Şi asta determină, aproape involuntar, în creatorii de teatru, determină nevoia şi dorinţa de construi un alt tip de spectacol, care să se muleze pe gustul publicului. Povestea e veche de când lumea, publicul determină creaţia… dar mica noutate este că acum criza afectează spectacolul de teatru via spectator şi efectul este mai profund decât dacă s-ar rezuma la problemele financiare.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.