„Cred că libertatea unui regizor în raport cu un text poate merge foarte departe atâta timp cât nu trădează spiritul operei”, îmi spunea în urmă cu ceva vreme Felix Alexa. Premiera spectacolului „Revizorul” după textul lui Gogol, care a avut loc la sfârșitul săptămânii trecute la Sala Studio a Teatrului Național din București, este o exemplificare corectă a afirmației lui. Montarea face parte dintr-un proiect început la ArCuB cu un alt text al lui Gogol, „Însemnările unui nebun”, și ambele producții îl au ca protagonist pe Marius Manole.
Felix Alexa semnează și regia, și ilustrația muzicală și, de asemenea, varianta de scenă a textului, evident folosită și condusă în direcția „teatrul e oglinda societății”. De la prima și până la ultima replică, de la prima și până la ultima scenă, spectacolul de la TNB jonglează cu imagini și replici bine plasate în context, bine accentuate, bine scoase în evidență, în așa fel încât dimensiunea socială a piesei lui Gogol să se suprapună aproape perfect pe realitatea contemporană. În fapt, aceasta este miza regiei. Să facă din montare un strigăt de revoltă, să arate cu degetul corupția, să arate în oglindă lumea în care trăim, cu tot ce înseamnă ea: birocrație, ipocrizie, impostură, corupție, mârlănie, false valori, kitsch, clișeu, sentimentalism de mahala, prost-gust…
Astfel de încercări de contemporaneizare a textelor clasice se practică în teatrul românesc în ultimii ani, unele cu mai mult succes, altele cu mai puțin, unele mai reușite și mai bine susținute regizoral, altele mai puțin. „Revizorul” lui Felix Alexa face parte, cu siguranță, dintre cele și justificate, și reușite, întâi pentru că este bine susținută de actori și apoi pentru că aproape niciuna dintre imagini nu este folosită în sine. Începând de la prima scenă, în care primarul – Mihai Constantin – intră la volanul unui superb BMW albastru, care pe moment aproape că-ți deturnează atenția de la întregul context, și până la ultima, în care începe să cadă zăpada, pe ritmurile valsului lui Șostakovich, și intră dansând fiica primarului, Maria Antonovna, îmbrăcată în rochie de mireasă, Felix Alexa se joacă, practic, ca-ntr-un puzzle, cu situații decupate din realitatea din și de lângă noi. Un joc acid și subtil, căruia pe alocuri ești tentat să-i reproșezi prea evidenta echivalare a imaginilor cu care ești bombardat de mass-media, prea intensa folosire a clișeului pe post de anti-clișeu, prea frusta construcție a unora dintre personaje, cu trimiteri atât de directe la România lui 2013.
Însă… vine momentul în care același Mihai Constantin, în rolul Primarului, cu un chip și-o atitudine în care se adună tot spiritul rusesc și toată comedia amară a lumii, întreabă sala și hohotele de râs îngheață: „De ce râdeți? De voi râdeți…” Și acesta este momentul care, așa cum este construit de Felix Alexa și de Mihai Constantin, justifică pe deplin întreaga construcție regizorală. Plusând pe un emploi care în situația de față îi permite să jongleze inteligent cu cele două lumi – cea contemporană, în care plasează regizorul textul, și cea a lui Gogol cu absurdul, adâncimile și tristețea ei –, Mihai Constantin construiește un rol de forță, pe care o lasă să se dezlănțuie pe scenă, împreună cu o formă specială (tot o amprentă personală) de a nuanța orice gest ce pare brut. O știință specială de a găsi grotescul amar în umorul crud și de a echilibra o balanță care extrem de ușor s-ar putea înclina spre comedie de dragul comediei… Așadar, toate scenele în care Felix Alexa împinge umorul cu rădăcini adânci în cotidian, până la limită, își au propriul lor mecanism de siguranță și n-o depășesc niciodată. Nici atunci când Primarul împarte banii „fără număr, fără număr” – un loc comun al realității noastre de zi cu zi –, nici când trântește portiera BMW-ului, nici când replicile rostite sunt mai mult decât transparente în ceea ce privește discursul politicienilor pe care-i ascultăm zilnic. Și, mai mult, de dragul nevoii de comedie, nevoie, de altfel, răs-dezbătută, Felix Alexa face show și o aduce pe Maria Buză să cânte „de petrecere”, și folosește o ilustrație sonoră pe muchie de cuțit – „Lacul Lebedelor” bâzâit… –, mizând pe un efect comic special. Care, din fericire, nu alunecă nici el în facil – doar îl imită.
Printre munți de dosare, așa cum a construit Andrada Chiriac decorul – munți de dosare care se mută dintr-o parte în alta pe scenă –, regizorul alternează scenele lui Gogol și adaugă doar câte un element ce sugerează o schimbare de spațiu: spălătoria unde apar în prima scenă Hlestakov și servitorul – Marius Manole și Istvan Teglas –, patul mare și kitsch din casa primarului, unde se pierde printre perne de puf Revizorul și unde au loc scena mituirii și cea a flirtului cu Maria Antonovna etc.
Povestea este arhicunoscută și, de aceea, cu atât mai interesantă este versiunea scenică a lui Felix Alexa, care îi dă o consistență aparte, așezând-o cu câte un picior în cele două lumi: a noastră şi a lui Gogol. Riscă aproape la fiecare scenă, dar nu deraiază și spectacolul e viu, puternic, proaspăt și, da, plin de umor. Iar pariul cel mare e, desigur, interpretarea lui Marius Manole în rolul lui Hlestakov. În fond, el e cel care dă tonul și pulsul fiecărei scene. Este subtil, este nuanțat, are și forță, are și umor… Este farsorul din zilele noastre, care minte fără să clipească, minte cum respiră, la limita cu demența, la limita cu absurdul. Este „omul simplu”, care trăiește în realitatea lui „ne descurăm” și care, dintr-odată, se trezește luat de val și așezat direct în fruntea unei ierarhii a imposturii în care se simte perfect și în largul lui din primele clipe, pentru că-i recunoaște mecanismele. Marius Manole se reinventează în fiecare scenă – o formă de actorie la puterea a doua. Pentru că în toate momentele în care este Revizorul joacă un rol – iar punctul cel mai important în acest context, punctul în plus, este că joacă un rol în primul rând în fața lui însuși. Ceilalți îl cred pentru că el se crede pe sine. Minciuna îi devine a doua natură și trăiește în ea cu adevăr…
Cuplul Ana Ciontea – Ilinca Manolache (soția și fiica primarului) are parte de o compoziție echilibrată, într-o zonă a umorului subtil și care funcționează bine ca un contrabalans la problemele hard ale politicii. O formă de candoare și o limpezime aparte atât în scenele în care flirtează pe rând cu Revizorul, cât și în cele în care se dezvăluie amănunte din interiorul vieții de familie (a se citi „educației”) în casa Primarului… La fel, cuplul Bobcinski – Dobcinski (Claudiu Bleonț – Mihai Calotă) are umor, poate ușor îngroșat pe alocuri, dar justificat în context. Iar finalul cu uciderea lor stranie atinge, din nou, zona absurdului în același timp extrem de real(ist).
Clișeele care i s-ar putea reproșa lui Felix Alexa, chiar finalul, cu celebrul vals și cu perdeaua de zăpadă, care cade „poetic” ca în toate piesele rusești, funcționează, de fapt, auto-ironic. Este aceeași oglindă așezată în fața unei lumi ce se bălăcește în sentimentalisme, în emoții de telenovelă, iar clișeul funcționează exact în aceeași paradigmă a lui „De ce râdeți? De voi râdeți!”
Print