Au trecut vreo două săptămâni deja, vâlva s-a făcut la momentul respectiv pe Facebook, e-adevărat, dar gestul, întâmplarea, evenimentul sau cel mai bine zis minunea ar fi trebuit să se transforme în ştire naţională, să fie mare breaking news, că tot trăim în epoca breaking news-ului. Dar, fiind din categoria „ştire pozitivă”, n-avea şanse să facă prea mare rating. Pe de altă parte, fiind vorba de o fată de 23 de ani, bolnavă de leucemie, avea ceva şanse la publicul mare vânător şi consumator de tristeţi, suferinţe, boli şi catastrofe.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc, nu despre uriaşa dezumanizare practicată de şi prin intermediul televiziunilor, nu despre această boală a presei româneşti de a căuta nu doar sămânţa de scandal oricând, oricum şi oriunde (mai ales când nu e cazul), ci, mai ales, morbidul şi scormonirea în intimitate, şi care a lăsat aproape neobservată toată povestea. Şi nici despre vedetele de carton care se vând pe bani grei în diverse show-uri de doi lei, pentru oameni care vor să vadă (a se citi să cumpere) fals, fals, fals de sus până jos. Emoţie contrafăcută de sus până jos, flori de plastic de sus până jos.
Ci vreau să vorbesc despre nişte oameni – cu riscul de a mă repeta– care, dincolo de faptul că fac teatru de calitate, dincolo de faptul că au creat o mişcare reală în teatrul independent, au reuşit o minunată performanţă. Un gest umanitar făcut sută la sută de dragul unui om, şi nu pentru imaginea proprie, cum se practică, de obicei. Şi au făcut-o într-un relativ anonimat. Nişte oameni fără fiţe, care au venit la teatru seara târziu să joace ca să strângă bani pentru o fată bolnavă de leucemie. Şi care au adunat în sala de la ArCuB oameni cât să înceapă o mică revoluţie.
Sigur, gestul în sine e o mică minune în lumea noastră, dar, mai mult, el a creat un context pentru o discuţie şi despre sensurile şi scopurile teatrului. Nu pentru acte de caritate facem teatru, o să mi se spună, facem de dragul artei, facem pentru că şi pentru că, facem din nevoia de a dărui, vor spune cei mai mulţi, dar până una, alta, în sensul strict al cuvântului, au făcut-o actorii din „Noi 4” şi „Şapte dintr-o lovitură”, acelaşi grup al Liei Bugnar de care am mai vorbit. Într-o lume în care în sistemul de stat, ca şi în cel independent, actorii se luptă pentru supravieţuire şi de obicei se plâng pentru tot ce nu au, pentru cât de puţin câştigă etc., un grup de actori a venit special să joace ca să doneze toţi banii. Patetic sau nu, recunosc că acele spectacole de la ArCuB, la sfârşit de martie, pentru mine au fost un răspuns la „De ce teatru?”. Că teatru nu înseamnă doar orgolii şi premii şi nominalizări şi campanii umanitare de dragul imaginii, ci înseamnă uneori emoţie adevărată, care poate salva viaţa unui om – la propriu. Că teatrul nu înseamnă doar împroşcare cu noroi prin presă şi frustrări disimulate şi interese de culise, ci înseamnă oameni adevăraţi. Iar suma care s-a strâns arată că teatrul de calitate are încă suficienţi „adepţi”, care nu îngroaşă rândurile publicului vânător de cancan, care nu vor vedete de carton, ci ACTORI. Că mai există speranţă.
Print