De la Berlin în Ferentari sau ipocriziile noastre de cetățeni ai secolului 21

Pe data de 1 a fiecărei luni, revista Yorick vă propune, în „Film Corner”, o discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

Mai sunt doar câteva zile până la așteptata decernare a Premiilor Oscar, unde, în topul nominalizărilor conduce filmul cineastului mexican Guillermo del Toro, „Forma apei” – 13 nominalizări –, un film proaspăt intrat și în cinematografele din România și mustind de clișee și de corectitudine politică, lucru pe care n-ai cum să nu-l remarci, dincolo de frumusețea imaginilor, oricât de simțitor ți-ar fi naturelul și oricât te-ar bucura poveștile de amor cu monștri buni… Iar în România, face valuri, deși n-a fost văzut încă de prea multă lume, filmul Adinei Pintilie, „Nu mă atinge-mă”, câștigător al Ursului de Aur la Berlin. Împărțiți în două tabere clare, „tradiționaliștii” și „progresiștii” se ceartă pe Facebook și pe unde se poate, unii susținând că filmul e o oroare, că uite zice și „The Guardian”, alții, dimpotrivă, că e o capodoperă, pentru că a luat Ursul de Aur. Și cel mai nostim e că, din păcate, și atunci când filmul se va vedea în România, taberele vor rămâne cel mai probabil identice, pentru că, și în film (ca și în teatru) de multe ori, de foarte multe ori, produsul artistic în sine aproape că nu mai contează, ci mesajul lui… în plan social, politic etc. Și cât de bine se înscrie sau nu într-un trend.

Însă în această lună, la Colțul de Film din revista Yorick nu e vorba nici despre statuete Oscar și nici despre Urși de Aur. Ci despre două filme românești care au avut premiera la acest început de an și care, între timp, aproape c-au dispărut de pe ecrane, că asta e soarta (scurtă) a filmelor în cinematografele din România, în care, dacă sunt 10-15 spectatori în sală e încă bine… „Pororoca”, al treilea lungmetraj al lui Constantin Popescu, și „Soldații. Poveste din Ferentari”, debutul în lungmetraj de ficțiune al regizoarei sârbe Ivana Mladenovic. Dintre care, al doilea, așa cum era de așteptat, a stârnit reacții cu mult mai puternice, dat fiind subiectul. Ca să nu mai vorbim de protestele de la MȚR, care au slujit drept o bună formă de reclamă și care, nu știu de ce, mi-au amintit despre felul cum a fost lansat Playboy în România, când un PR cu simțul umorului a angajat o armată de babe care să protesteze violent împotriva pornografiei, cu pancarte și tot ce trebuie… Bun, ideea a fost ca filmul să facă ceva valuri, le-a făcut, au trecut și cu asta, basta.

Așezate față în față, cele două filme n-au nicio legătură, însă amândouă vorbesc despre o realitate românească de lângă noi. Unul o face cumva cinstit, chestionând până în abis ființa umană care plonjează într-o zi, aproape absurd, în dezastru – „Pororoca”. Celălalt face asta mai degrabă pervers, cu o doză de ipocrizie pe care n-ai cum să n-o remarci, în ciuda valului de comentarii entuziaste și corect politice care l-au însoțit încă de la lansare – „Soldații. Poveste din Ferentari”.

În inima disperării

„Pororoca” lui Constantin Popescu rămâne – cu tot cu titlul lui criptic, care trimite la valul mareic ce se formează pe Amazon, un fenomen care rupe cursul firesc al naturii, dar despre care, totuși, nu se vorbește nicio secundă în film – una dintre cele mai neliniștitoare povești din cinematografia românească a ultimilor ani. Un bărbat iese în parc cu copiii și, într-o clipă de neatenție, fetița dispare. Ceea ce urmează e un fel de iad în care protagonistul, Tudor – interpretat de Bogdan Dumitrache în, probabil, cel mai puternic rol din cariera lui de până acum – începe să se închidă de unul singur.

Este extraordinară scena lungă de la început, din parc, în care camera urmărește felul cum se mișcă crengile, neliniștitor, prevestitor, în bătaia vântului, inducându-ți fiori reci, deși, e evident, e o zi caldă, caniculară de vară. Apoi toată acea discuție lungă din planul secund, între posesorul de câine și femeile de pe bancă, tipic românească, tot acel moment în care pare că nu se întâmplă nimic, dar în care se insinuează ideea, ca într-un thriller, că o catastrofă e pe cale să se întâmple… Și pe urmă, scena teribilă în care Tudor, aleargă până pe malul lacului, urmărit de o cameră care pare că respiră și tremură în același ritm cu el. Și vocea sugrumată a lui Bogdan Dumitrache strigând la infinit numele fetiței.

Filmul urmărește mai puțin să vorbească despre realitatea socială a României acestui moment – deși, indirect, o face – și tocmai acesta este unul dintre meritele lui, discutând, în schimb, despre ființa umană și depășind zona unei țări din sud-estul Europei, prea mult răsucită pe toate fețele în filmele ultimilor ani, cele mai multe câștigătoare de premii internaționale. Nu exotismul Bucureștiului postcomunist îl urmărește – deși patina există –, ci drama unui bărbat și felul cum se izolează până la disperare, până la nebunie, adâncindu-se într-o obsesie, pe care – din nou un merit al filmului – n-o tranșează în final, lăsând posibile interpretări multiple. De asemenea, filmul urmărește relația de cuplu într-o criză profundă, însă numai pentru a-l face pe protagonist, și din această perspectivă, să se izoleze și să rămână singur cu sine. Tudor, în „Pororoca”, pare subiectul unui experiment pus la cale cu multă cruzime, pentru a-l studia cum se comportă într-o situație limită. Iar regizorul exact asta face, încărcând totul într-o asemenea măsură, încât simți că explozia este inevitabilă. Motiv pentru care cele două ore și jumătate de film sunt perfect justificate, personajele au timp să trăiască, să sufere, să se încarce de electricitate – și la fel și spectatorul – pentru ca totul să fie perfect credibil în final. Iar Bogdan Dumitrache – care da, pentru acest film a slăbit zece kilograme, și-a lăsat barba să crească etc. – acumulează o tensiune interioară greu de manageriat și de asimilat. Și care-ți lasă un nod în gât multe zile după ce ai plecat din sala de cinema. Și greu îi poți uita chipul care devine tot mai sălbatic și mai descompus de la o zi la alta. Deși nu e perfect și are scene să spunem exagerat dramatice sau metaforice, deși relația cu soția, Cristina (interpretată de Iulia Lumânare), nu e îndeajuns de bine conturată și multe lucruri sunt lăsate cumva nerezolvate sau doar schițate, „Pororoca” e remarcabil pentru că iese din zona bătătorită a României postcomuniste, cu toate temele ei adorate la festivalurile internaționale, pentru doza lor de exotic, și propune o poveste umană, altminteri bine înfiptă în societatea noastră – căci scenele de la poliție sunt concludente în acest sens. Însă, de data asta, miza e alta…

Amor gay în Ferentari

De partea cealaltă, „Soldații. Poveste din Ferentari”, un film la limita dintre documentar și ficțiune, cu câte un picior în fiecare dintre ele, își propune să fie polemic. E clar, e evident încă din trailer. Își propune să fie polemic, corect politic, să fie anti-mainstream, să șocheze, să arunce în aer establishment-ul. Și… merge la sigur. Greu să ratezi cu așa ceva. Oricine s-ar aventura să scrie o cronică negativă la un film despre o poveste de amor între un rom din Ferentari, care a stat ani întregi în pușcărie, și un antropolog de 40 de ani, care se mută în Ferentari să-și scrie lucrarea de doctorat despre manele, ar însemna să-și bată singur cuie în talpă și să-și pună în cap toată populația tolerantă și corect politică. Pentru că, nu-i așa?!, ce poate fi mai curajos decât un film cu o relație gay în Ferentari, între doi oameni care provin din medii atât de diferite?

Cum ai putea să îți permiți să spui că povestea în sine și felul cum se desfășoară ea pe ecran e total necredibilă și teribil de ipocrit tratată? E necredibilă și din scriitură, și din interpretare, Ivana Mladenovic neîncumetându-se să ducă lucrurile decât până la un punct, sugerând, doar, anumite lucruri. Ceea ce face ca stânjeneala celor doi protagoniști – Adi și Alberto – interpretați de Adrian Schiop, însuși autorul cărții, și Vasile Pavel, actorul neprofesionist (care într-adevăr are farmec și autenticitate în anumite momente) să fie absolut vizibilă. Însă… felul cum se construiește relația dintre ei, scenele în care ei se apropie, în care se pregătesc să facă sex, scena cu giugiuleli din parc sunt toate atât de stângace și atât de puțin credibile, încât ți se strepezesc dinții. Desigur… aceasta este miza filmului, s-a spus și se va spune, că nu are o interpretare profesionistă și că însuși faptul că cei doi joacă prost în multe, foarte multe scene, face parte din autenticitatea lui. Și că tot ce ai putea spune că e un defect – pentru că e – de fapt se transformă în opusul lui, pentru că tema e cea care e, pentru că autorul cărții a fost atât de curajos, încât să joace, iar regizoarea, atât de curajoasă, încât să-l distribuie… Și toate devin ca prin farmec calități incontestabile.

Regizoarea, deși nu pune accent pe scenele de documentar din Ferentariul cel atât de plin de culoare, nu se poate abține și tot strecoară o nuntă „ca-n povești”, cu manele, baloane și tot ce trebuie în ușa unei scări de bloc jegoase și nici imaginile cu puradeii de pe străzi nu le ratează și cu bărbați burtoși, la bustul gol, băgând la păcănele, bând bere și dansând din buric. Totul, de dragul atmosferei, desigur. Și ca să contureze mai bine cele două medii cărora le aparțin cei doi.

Însă nimic de-a lungul celor două ore de film nu construiește cu adevărat podul dintre cei doi – iar în lipsa lui, în lipsa acelui ceva care să anuleze diferențele dintre medii, educație, cultură etc. –, totul pare lipit cu superglue. Și cu atât mai frustrant cu cât vezi cusăturile corect politice mari, albe și groase pe o pânză neagră…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.