De la cuvânt la imagine în piesa Scaunele de Eugène Ionesco

(fragmente dintr-un interviu cu Felix Alexa)

Bătrânul din Scaunele are de transmis un mesaj omenirii, o frază sau mai multe în care să închidă rezultatul trecerii sale prin viaţă. La prima vedere, pare un “umilit şi ofensat al vieţii”. După mai multe replici, însă, poţi observa că Eugen Ionescu îşi tratează personajele cu acelaşi cinism cu care îşi persifla înaintaşii (precum Sadoveanu, Arghezi sau Maiorescu în culegerea Război cu toată lumea).

Îţi dai seama că asişti, totuşi, la piesa unui mare teribilist interbelic, reprezentant de seamă al teatrului absurdului în anii ’50, un scriitor care s-a luptat cu ideologiile şi a făcut totul pentru a fi liber să alerge pe culoarul care îi era destinat aproape în exclusivitate, un om născut în România (îl prefer pe Ionescu în locul lui Ionesco), care sub masca ireverenţei şi histrionismului oarecum caracteristice naţiei, cel puţin în ultima sa etapă istorică, ascunde o nebănuită compasiune pentru umanitate.

            Felix Alexa este regizorul care s-a ocupat de versiunea din 2004, produsă de Teatrul Bulandra şi Institutul Francez. Devenind fan, am văzut-o de trei ori. Nu ştiu dacă a fost vina remarcabilei distribuţii vizibile (Răzvan Vasilescu, Oana Pellea în rolurile bătrânilor de 95, respectiv 94 de ani, plus Gabriel Spahiu în rolul Oratorului) sau invizibile (invitaţii-surpriză). Felix Alexa mi-a acordat un interviu şi, astfel, am avut ocazia să pun în discuţie ideile care m-au preocupat încă de la prima vizionare.

              Am început prin a-l readuce pe Felix Alexa faţă în faţă cu textul său din 2004, care recomanda premiera de la Bulandra: “Scaunele – poate cea mai metafizică dintre piesele lui Ionesco, continuă sa ne răscolească existenţa, pe care o credem, sau vrem cu disperare să o credem, plină de sens şi de evenimente importante. Ionesco ne arată, fără menajamente, golul în care ne zbatem, o imagine a omenirii în căutarea propriei identităţi şi a unui scop care să ne justifice viaţa”. “Da, cred în continuare că aşa este” – a replicat Alexa, “în sensul în care lumea personajelor din Scaunele este mai abstractă, poate, decât cea din Rinocerii sau Lecţia, în orice caz este o piesă care vorbeşte despre sfârşit, (…) dacă nu mă înşel dădeam şi un citat – suntem resturile omenirii, dar cu asemenea resturi se mai poate face încă o ciorbă pe cinste, spune bătrânul din piesă, o viziune foarte cinică a lui Ionesco despre ce înseamnă societatea, contemporană lui şi nouă, acum, formată din resturile a ceea ce credem noi că suntem”. “Suntem resturile omenirii ?”, am întrebat, anticipând oarecum fals nişte concluzii. Răspunsul lui Alexa a venit în completarea ideii anterioare: “Să nu uităm că cele două personaje din piesă, care sunt singure, după cum arată Ionescu, complet izolate undeva pe o insulă, rămasă ca ultimul ţărm, după un eventual cataclism nuclear, îşi inventează o întreagă lume- musafiri, preocupări, iar toată această senzaţie a unui exces de acţiuni până la urmă înseamnă o mare disperare”. 

              Invocând varianta regizorului Victor Ioan Frunză (2005), care beneficia de un decor de-a dreptul baroc, l-am întrebat pe Alexa dacă scenografia austeră (creată de Diana Ruxandra Ion) a fost gândită în aşa fel încât să potenţeze impactul textului în acest spectacol de la Bulandra, care mi s-a părut pus sub semnul cuvântului. „Nu poţi să foloseşti un text al lui Ionesco ca pretext pentru un spectacol, sau, altfel spus, e imposibil să pui o piesă de Ionesco fără să acorzi o deosebită importanţă textului”, a răspuns regizorul. „În cazul spectacolului meu, scenografia era austeră, dar şi foarte violentă în acelaşi timp, la nivel vizual. Erau nişte pereţi ca nişte table imense de scris, pe care erau cuvinte…” – „Schiţele lui ?” (am întrebat) – „Erau ca nişte obsesii (…) Dacă noi suntem resturile omenirii, acelea sunt resturile cuvintelor Bătrânului, decorul încerca să sublinieze senzaţia de preaplin de cuvinte, nu mai rămăseseră multe locuri unde ar mai fi putut să scrie, la nivelul spaţiului era o acumulare copleşitoare, totul începea să intre în zona fabulaţiei”.            

              În celula (sau „camera de ospiciu”) sugerată de scenografia Ruxandrei Ion, evoluează doi actori de excepţie, pe care Alexa i-a avut în vedere încă de la început. Răzvan Vasilescu este Bătrânul, îmbrăcat în alb şi negru (cămaşă, bretele, pantaloni de stofă şi pantofi, „resturile” unei ţinute de funcţionar interbelic, poate), în timp ce consoarta sa, Bătrâna (Oana Pellea), este mai caricaturală- cu rochia şi ciorapii „roşii, grosolani”, impuşi chiar de textul lui Ionescu. Aducerea unor noi nuanţe pe un astfel de text nu poate fi considerată o provocare tocmai confortabilă, însă Alexa nu s-a lăsat intimidat de acest fapt. Cum s-a descurcat cu interpretarea vârstelor înaintate (peste 90 de ani), pe care Ionescu le-a desemnat celor două personaje ? „Indicaţia lui Ionesco” – vine răspunsul regizorului, „este într-un sens mult mai metafizic, cum este şi piesa, adică ei sunt mai degrabă îmbătrâniţi decât bătrâni. În general urăsc artificiile prin care actorii sunt făcuţi să pară mai bătrâni, mai grizonaţi în scenă, iar pe de altă parte, din punct de vedere strict profesional, e imposibil pentru nişte actori în vârstă să interpreteze scena baletului fantastic cu scaunele (cum îl numea chiar Ionesco, n.a). Chiar Oana şi Răzvan (42, respectiv 50 de ani la data premierei, n.a.) gâfâiau de nu mai puteau la repetiţii, până au intrat în ritm…”.

            Ionescu ne trage pe nesimţite într-un vârtej de evenimente absurde, pe care le acceptăm fără să stăm prea mult pe gânduri, şi reuşeşte asta numai prin magia dialogului. Totul sună ca o mare glumă (şi conţine arsenalul lexical, sintactic şi stilistic al acesteia- repetiţii, bâlbâieli, hiperbole, personificări), însă aceasta e doar cochilia unei severe meditaţii asupra vieţii umane. Până la un anumit nivel, în Scaunele nihilismul pare să triumfe. Doar Ionesco a etichetat-o din start drept farsă tragică. Bătrânul se amăgeşte cu pregătirea “recepţiei” care va prilejui recitarea mesajului său. Chiar în momentul în care este atins de umbra îndoielii, se aud sunetele bărcilor, urmate de sonerii, din ce în ce mai multe, lait-motive sonore ale piesei. Inevitabila confruntare cu oaspeţii devine curând neliniştitoare, doar pentru spectatori. Invitaţii sunt invizibili, însă gazdele îşi păstrează calmul şi comportamentul firesc. Aici avem de-a face, pe de-o parte, cu virtuozităţi literare (şi imaginative) ale autorului, care construieşte, dintr-o sumedenie de detalii, dialoguri adaptate fiecărui invitat, iar pe de altă parte suntem puşi în faţa unui tur de forţă actoricesc (şi, automat, regizoral), prin care Răzvan Vasilescu şi Oana Pellea ne fac să simţim celelalte personaje. “Raporturile dintre personajele vizibile şi cele invizibile sunt foarte detaliate”- îşi amintea Alexa. “Personajele invizibile au reacţii, Bătrânul şi Bătrâna reacţionează faţă de reacţiile lor. Sunt multe lucruri care nu ţin de logică în piesă, comice, dar extraordinar de poetice”. Eu – “Apelează la un fel de tărâm al subconştientului nostru colectiv ?”. Alexa – “La un spectacol de genul acesta cred că sunt două reacţii extreme, unii reuşesc să intre în universul lui Ionesco, îi captează cumva şi poate să le placă foarte mult, iar alţii nu intră şi atunci îl refuză, spunând: Ce e bazaconia asta de text, despre ce vorbesc ăştia, că eu nu înţeleg nimic ?!”.

            I-am descris lui Felix Alexa starea pe care o aveam la premiera de acum 5 ani, când am urmărit spectacolul de pe jos, înghesuit cu mulţi alţi studenţi, la picioarele spectatorilor care aveau locuri pe scaune. În loja principală de la Bulandra tronau Marie-France Ionesco şi Lucian Pintilie. Sala era arhiplină (puţin spus!). La un moment dat, pe scena plină şi ea, de scaune goale, Răzvan Vasilescu spune către mulţimea de spectatori invizibili, în aşteptarea mesajului: “Doamnelor şi domnilor, eliberaţi trecerea. Ca să stea toată lumea comod, persoanele care n-au loc pe scaun sunt invitate să stea în picioare, aici, la perete, în dreapta sau în stânga… O să vedeţi şi-o să auziţi totul, nu vă faceţi probleme, toate locurile sunt bune!”. Atunci m-am trezit că fac parte din acel univers, care devenise foarte familiar. Era teatru absurdului, şi totuşi cât de bine rezona cu realitatea imediată a sălii de teatru, cât de aproape era acest absurd de cotidian, de lumea exterioară, a mea, a noastră.

             Scaunele a apărut în 1952, în plin Război Rece. Lumea piesei (mai ales în ultima parte) are ceva din întunericul care ameninţa o Europă divizată de Cortina de Fier.  Înainte de finalul piesei, Bătrânii îşi contemplă moartea, îşi imaginează ce se va întâmpla cu cadavrele lor, în apele mărilor, cer iertare Împăratului şi speră că “Împăratul cel veşnic îşi va aminti de ei de-a pururi”, pentru că “vor lăsa urme”. Invocarea celui de-al doilea Împărat, “cel veşnic”, ne poate duce oare cu gândul la Dumnezeu, care, altfel, este “Marele absent” al piesei ? “Nu este o moarte fizică”, spunea Felix Alexa, “ci este un fel de Apocalipsă interioară, până la urmă. (…) Ironia tragică este mesajul indescifrabil al Oratorului…” – Eu: “Este indescifrabil din vina Oratorului, sau pentru că Bătrânul nu a avut nimic de zis?” – Alexa: “Pentru că în lumea asta nu e nici un mesaj care să o clarifice. Mesajul e că nu există nici un mesaj, ci doar un fel de strigăt…” – Eu: “Există această nevoie de a lăsa ceva în urmă, dar totuşi nu e nimic de lăsat ?” – Alexa a răspuns: “N-aş fi atât de clar…”, probabil tulburat puţin de turnura sumbră a interviului. “Există un plan fizic, unul metafizic şi unul al derizoriului în piesă, care se amestecă, mai ales în declaraţiile Bătrânului. E foarte multă ironie, dacă ne gândim doar la alăturarea unor termeni precum mareşal de imobil…”. Eu: “Totuşi, în ciuda acestor lucruri, Bătrânul consideră că este important să arate că viaţa lui a însemnat ceva…” – Alexa: “Nu ştiu dacă consideră asta… El se autosugestionează, cu disperare proclamă asta în toată piesa”- Eu: “Deci el nu crede în importanţa mesajului lui ?” – Alexa: “A… ba da, dar problema
nu e dacă el crede, ci dacă îl ascultă cineva. El inventează spectatori, personajele acelea invizibile sunt public pentru el, pentru ea, pentru relaţia lor. (…) Până la urmă, toţi avem nevoie de cineva care să ne asculte…”.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.