De la Mariza la FNT

Aproape în acelaşi timp cu Festivalul Naţional de Teatru s-a desfăşurat la Bucureşti cea de-a treia ediţie a unui alt festival, de data asta internaţional, organizat de Teatrul de Operetă „Ion Dacian” şi numit „Viaţa e frumoasă”. Sigur că în mod normal n-ar trebui să fac comparaţii. Unul este naţional, celălalt internaţional, unul îşi propune să arate cele mai importante spectacole ale stagiunii trecute, celălalt să aducă la Bucureşti vedete ale genului şi montări celebre. Dar cu siguranţă amândouă îşi propun sau ar trebui să-şi propună, cel puţin teoretic, să promoveze valoarea în faţa unui public…

Şi cam pe-aici încep şi diferenţele… S-a întâmplat să merg la concertul pe care l-a susţinut Mariza, cea mai importantă cântăreaţă de fado din lume, joi seara la Sala Palatului. N-o să mă refer la publicitatea pe care „Viaţa e frumoasă” a avut-o evident mai bine susţinută decât FNT. Ci la cu totul altceva. Am avut sentimentul, joi seara, în timpul concertului, într-o sală arhiplină, că Festivalului Naţional de Teatru îi lipseşte tocmai această deschidere către public. Că an de an, tot mai mult şi mai susţinut, se practică un fel de elitism asumat. Că FNT devine tot mai închis. Că multe dintre spectacolele invitate sunt aduse tocmai în ideea unei direcţii în care se regăsesc deopotrivă experimentul parţial snob, parţial reuşit, că sunt evitate aproape programatic spectacolele care ar putea să placă publicului pentru că succesul la public a devenit sinonim cu non-valoarea. Şi lucrurile nu sunt întotdeauna aşa… În seara aia, la concertul de fado – care evident că este cu totul altceva decât un spectacol de teatru – am simţit că publicul de teatru pierde ceva esenţial şi este păgubit constant în ultimii ani. Pentru că se imprimă, nici măcar o tendinţă, ci mai degrabă o modă… Cu foarte puţin excepţii. Scopul dintru începuturi al teatrului, să umple amfiteatre şi săli, e din ce în ce mai mult abandonat. Sigur că sunt spectacole unde importantă este magia, apropierea magică dintre actori şi public, şi atunci numărul spectatorilor este extrem de limitat. Sigur că sunt montări valoroase care rămân închise publicului larg, dar, pe de altă parte, rămân ferm convinsă că un spectacol valoros în sine va depăşi întotdeauna orice tip de graniţă de limbaj sau de alt gen. Şi că va convinge cu adevărat. Asta i-a lipsit Festivalului Naţional de Teatru şi în acest an, şi în ediţiile cele mai recente. I-au lipsit montările cu adevărat valoroase, care să se impună în faţa publicului.

Revenind la concertul Marizei. Nu o să vorbesc despre el pe larg şi nici n-aş fi vorbit dacă reacţia publicului nu mi-ar fi amintit că, la urma urmei, sensul unei manifestări artistice – chiar dacă e vorba de genuri diferite – este să creeze emoţie. Şi, dacă nu emoţie, măcar o reacţie. Pe cât posibil pozitivă. Iar la concertul din cadrul festivalului Teatrului de Operetă – de altfel, extrem de teatral – am simţit ceva ce în sălile de teatru n-am mai trăit de multă vreme. Un flux de energie care funcţiona. Şi funcţiona nu numai pentru fanii genului… Povestea a început şi s-a sfârşit pe o stradă din Lisabona. Iar momentul cel mai puternic şi autentic teatral a fost cel din final, când Mariza a cântat, precum în tavernele din Lisabona, fără microfon, spunând o poveste de dragoste pentru o sală întreagă…

Nu întâmplător am provocat în acest număr un dialog despre Festivalul Naţional de Teatru. Cu specialişti şi studenţi. Ce au căutat şi n-au găsit la FNT?!

Print

Un Comentariu

  1. suzieq 16/11/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.