Există, în infinitele rafturi ascunse ori puţin cercetate ale bibliotecilor din Occident, scrieri subestimate sau pur şi simplu necunoscute, pe care modernii sau nu le pot decripta sau cărora le ignoră existenţa.
Literatura dramatică reprezintă un capitol important, inepuizabil pentru puţinii cercetători care se mai apleacă, în vremurile noastre, asupra unor scrieri rămase în rafturile încremenite, obscure ale bibliotecilor, în spatele tomurilor în care trăiesc, la loc de cinste, operele clasicilor. În spatele tomurilor cu piesele lui Pierre Corneille, de exemplu, a rămas ascunsă de veacuri, o piesă importantă scrisă de Jean Rotrou, dramaturg francez, despre care o legendă perpetuată din secolul al XVII-lea spune că s-a stins la Dreux, în epidemia de ciumă din 1650. Dintre scrierile acestui dramaturg pe nedrept clasat de posteritate în rândul autorilor minorilor ne-au parvenit 35 de piese de teatru, multe dintre ele prelucrări ale unor texte străine, în special spaniole. De altfel, scriitorul, care la zece ani deja aşternuse pe hârtie prima sa piesă, a fost unul dintre modernii epocii sale, unul dintre admiratorii barocului pe care s-a străduit să-l aducă în Franţa, lăsându-se sedus de luxurianţa şi de rafinamentul lui, care se simt şi în piese.
Jean Rotrou este unul dintre nenumăraţii dramaturgi necunoscuţi în teatrul din România, unul dintre mulţii autori netraduşi, nepublicaţi, nejucaţi. Editura Nemira a tipărit de curând, în cadrul colecţiei Yorick, „Adevărata poveste a Sfântului Genest”, una dintre scrierile esenţiale ale dramaturgului francez, o piesă ce o ia cu mult înaintea timpului în care a fost scrisă, o lucrare modernă atât prin structură, cât şi prin mesaj, care în contemporaneitate va fi fost considerată o ciudăţenie care sfidează regulile scriiturii dramatice, pe atunci foarte stricte, şi se apleacă asupra dimensiunii inexplicabile, iraţionale, a convertirii religioase, temă care a fost şi a rămas delicată în istoria teatrului.
Dincolo de valoarea ei de document din parcursul genului dramatic şi din complicata istorie a creştinismului, „Adevărata poveste a Sfântului Genest” are, acum, farmecul înduioşător al unei bijuterii de demult. Ea spune o poveste despre Genest, actorul în a cărui fiinţă intimă se petrece minunea trecerii la religia lui Hristos, în clipele petrecute pe scenă, la curtea împăratului Diocleţian, clipe în care, graţie harului divin, Genest se metamorfozează tainic în Sfântul Genest, cu preţul martiriului. Punându-şi la lucru o gândire deschisă, de o subtilitate care întrecea canonul ideatic perpetuat de clasicismul francez, Jean Rotrou a creat un personaj în care ipostaza de actor şi cea de sfânt coabitează şi dau naştere fiinţei creştine, care ajunge la adevăr prin intermediul artei teatrului, pe-atunci un meşteşug-divertisment.
Dovada hotărâtoare a deschiderii dramaturgului constă tocmai în afirmarea ideii că această artă, cu un statut sub semnul întrebării în relaţia ei cu religia, este un mediu spiritual care prilejuieşte descoperirea adevărului interior. În propria fiinţă, inspirat de harul divin, actorul Genest, care-l joacă pe Adrian în faţa păgânilor, îl găseşte pe Hristos, al cărui slujitor credincios devine. În această piesă ce prelucrează elemente din tragedii neolatine puse în scenă în Spania şi în Italia, arta se dezvăluie nu ca simplu vehicul pentru idee, ci ca o cale, ca un parcurs spiritual care poate duce la descoperirea propriului adevăr. Găsindu-l, actorul se desparte de ficţiunea scenei şi adoptă un teatru al adevărului, o artă care nu mai este exclusiv convenţie, ci un mijloc de afirmare a propriei credinţe prin intermediul convenţiei scenice. În cuvinte radicale, Genest se leapădă de aparenţa care este adevărul scenic şi îmbrăţişează, pe scenă, adevărul personal, credinţa în Hristos, angajându-se astfel în jertfa cerută. Lumina creştină îl călăuzeşte spre acceptarea sacrificiului. Prin moartea sa în chinuri, poruncită de împăratul Diocleţian, actorul-martir îşi face declaraţia de credinţă:
„Orbit de o credinţă ce iadu-a arătat
Asemeni vouă, secta creştină am sfidat
Şi-atât cât meşteşugul şi arta m-au stârnit
Cu multă bucurie mereu i-am prigonit.
Ca să mă-nchin la zeii la care vă-nchinaţi,
Eu mi-am făcut părinţii şi patria uitaţi.
Am adâncit o artă mult prea puţin faimoasă
Ca să hulesc credinţa, să pară odioasă.
Dar printr-o bunătate de nemaiauzit,
Prin necrezut miracol deodată-nfăptuit,
Numai de-a Lui putere, cea fără de egal,
Din cel ce persecută, le-am devenit rival,
Şi m-am unit cu legea de mine renegată,
De multele capcane mi-e inima salvată.
În iureşul furtunii fusesem aruncat,
Şi-atunci spre Rai un înger de mână m-a luat.
Mi-aşternut pe foaie greşeli de altădată,
Păcatele cu apă mi le-a spălat pe dată.
Această apă sfântă în veci mântuitoare
Nu m-a-ngheţat, ci-n suflet iscata-nflăcărare.
M-am lepădat de ură şi-a poftelor cruzimi,
Ce m-au făcut adesea să-i chinui pe creştini.
Credinţa lor e-acum şi-a mea şi mă închin
La Dumnezeul lor, sunt în sfârşit creştin.
(…)
Acum sosit-a ceasul cu îngerii să stau.
Dorita veşnicie să o primesc în dar,
E ora când să trecem din scenă la altar.
De vrednic la martiriu s-a rostuit s-ajung
Mi-a izbutit şi rolul cu ultimul cuvânt.”
Reprezentată în premieră în anul 1646 şi publicată peste câţiva ani, piesa lui Jean Rotrou scrisă în spiritul retoricii bogate a epocii, abundă în metafore ale convertirii. Dramaturgul apelează, pe de o parte, la imaginarul mitologizat şi mitologizant clasic şi, pe altă parte, la inserţii originale, prin care se conturează o identitate artistică favorabilă rupturii de gândirea în clişee. „Adevărata poveste a Sfântului Genest” a simulat tradiţia misterelor pentru a putea merge pe un alt drum, spre o accepţiune modernă a teatrului, spre o artă a cărei benefică ambiguitate aştepta să fie descoperită de un practicant atras de profunzimile şi de posibilităţile existente latent în tiparele dramatice ale epocii.
Print