„Imaginea nu reprezintă o anumită intenţie exprimată de regizor, ci întreaga lume reflectată într-o picătură de apă.” (Andrei Tarkovski)
De la talent la geniu. Tarkovski a dorit mai presus de toate să creeze un limbaj care să fie propriu doar pentru cinema. El considera că regizorii se inspiră prea mult din alte arte, că aplică adesea metode deja văzute. Pentru el, dimpotrivă, cinematograful trebuia să-şi găsească propriul drum. El nu trebuia să fie un amalgam de teatru filmat şi de muzică, nu trebuia să mai fie un tablou animat, nici să încerce să retranscrie direct o operă literară. Pe scurt, trebuia să-şi caute propriile mijloace de expresie: cinematograful trebuia să înceteze a mai fi doar acel amestec „de arte învecinate”. Pentru Tarkovski, veritabila specificitate a cinematografului rezidă din modul în care tratează realitatea şi cum reuşeşte să stăpânească timpul. Trecerea timpului.
Numai el are o asemenea putere asupra timpului. Poate să-l modifice după bunul său plac, în vreme ce teatrul, muzica, literatura, pictura sunt toate tributare scurgerii timpului. Iată ce scrie Tarkovski în legătură cu filmul care a marcat naşterea cinematografului: Sosirea trenului în gară al fraţilor Lumiere. „Pentru prima oară în istoria artelor şi a culturii, omul găsise mijlocul de a încremeni timpul şi în acelaşi timp de a-l reproduce şi a-l repeta, de a-l face să revină ori de câte ori voia. Omul devenea posesorul unei matrice de timp real. Odată văzut şi fixat, timpul putea pe viitor să fie conservat în cutii metalice, teoretic pentru totdeauna” apoi „cel mai grav lucru nu este că cinemaul a fost redus la o simplă ilustraţie, ci acela că n-a fost exploatată cea mai preţioasă valoare a sa artistică: aceea de a putea imprima realitatea timpului pe o peliculă de celuloid. Timpul fixat în forme şi în manifestări factuale: aceasta este ideea de bază a cinematografului ca artă, ideea care lasă să se întrevadă un potenţial neexploatat, un viitor impresionant”.
Este neapărat nevoie să revenim asupra a ceea ce timpul înseamnă pentru Tarkovski. Nu există doar timpul linear care se derulează prin faţa ochilor noştri. Nu este doar evoluţia, la modul foarte general. Este mai degrabă o stare de conştiinţă care are în permanenţă trecut şi prezent. Este totodată, ceea ce se produce în realitate, dar şi cauzalitatea acestui eveniment. Momentul trăit este de asemenea perceput de conştiinţa care integrează elementele memoriei. Memoria este o componentă a timpului, şi acest lucru l-a făcut pe Tarkovski să se intereseze de ea îndeaproape. Din această capacitate de a „percepe” timpul vine faptul că doar cinematograful poate să retranscrie atât de bine realitatea. Din moment ce în toate celelalte arte există o dublă distanţă – între artist şi opera sa, apoi între operă şi spectator – cinemaul îi permite spectatorului să fie direct conectat şi să poată reacţiona la ceea ce se petrece pe ecran.
Astfel, cinematograful permite recrearea unei realităţi, o realitate fictivă, spectatorul este în întregime înghiţit de realitatea pe care o prezintă regizorul; el nu poate păstra această distanţă care există în operele literare sau în picturi şi un loc foarte strâmt, insignifiant, este lăsat imaginaţiei. Poate doar muzica îl obligă pe auditor să fie pătruns de temporalitatea operei, dar cum explică Tarkovski, muzica tratează realitatea dincolo de abstracţie, pe când cinemaul nu poate fi separat de „materia realităţii care ne înconjoară în fiecare clipă”. Astfel Tarkovski consideră că munca regizorului este aceea de a sculpta în Timp.
Toate ideile despre memorie şi despre nevoia de a filma cât mai aproape de realitate sunt o consecinţă directă a specificităţii cinematografului. În plus, percepţia pe care o are regizorul asupra realităţii este direct tributară trecutului său şi memoriei sale. Tarkovski crede cu tărie că sensibilitatea fiecărei fiinţe omeneşti depinde de evenimentele din propria sa viaţă. Aici aş deschide o paranteză: evenimentele, realitatea obiectivă modelează sufletul, iar sufletul astfel structurat (în urma acţiunii realităţii obiective şi a timpului pe care îl putem percepe) devine factorul modelator al realităţii proiectate în artă.
Tarkovski spune că fiecare cineast trebuie astfel să exprime o viziune a lumii care îi este proprie şi să creeze un stil cu adevărat personal. Nu ar trebui să existe nici filme şi nici stiluri asemănătoare, în măsura în care percepţia noastră asupra lumii nu poate fi decât personală. Regizorul scrie în Sculptând în Timp: „Să atingi adevărul cinematografic al unei imagini nu este decât o expresie, un vis, un obiectiv care, cu fiecare realizare, demonstrează ceea ce este specific regizorului şi unic în viziunea sa. Să tinzi spre propriul adevăr (nu este niciun altul, nu este niciun adevăr comun), înseamnă să-ţi cauţi propria limbă, propriul sistem de expresie, ca să-ţi poţi formula propriile idei” apoi „înseamnă înainte de toate că regizorul îşi exprimă individualitatea. Ritmul unui film se naşte spontan din percepţia profundă pe care regizorul o are asupra vieţii din căutarea timpului său”. Dar, adesea, cineaştii cad în facil şi în clişee (Tarkovski subliniază de altfel că utilizarea elementelor convenţionale este foarte tentantă, chiar dacă o respinge cu putere), în loc să încerce să-şi găsească un stil propriu.
Print