Despre comunism şi demonii lui…

A fost – şi încă nu s-a sfârşit – o modă în cinematografia românească a anilor din urmă să spună poveşti despre perioada comunistă, într-un alt fel… Încrâncenarea şi durerea din filmele despre comunism din primii ani de după Revoluţie începea să se stingă şi se aşeza nostalgia. Un fel de dulceaţă a la „Adio, Lenin!” se strecura şi în producţiile româneşti, semn că se aşternuse iertarea, şi devenea, printre altele, unul dintre aşii din mânecă la festivalurile internaţionale.

În teatru, moda n-a prea prins. Au existat încercări doar. Iar proiectul lui Theodor Cristian Popescu, acela de a pune în scenă un text din dramaturgia comunistă, aşa cum s-a concretizat pe scena Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, este poate cel mai important pe această linie. Aurel Baranga şi teatrul lui comic au avut la momentul respectiv un mare succes în teatrul românesc. Şi textele lui, deşi construite pe filonul comediei clasice, au, precum acest „Opnia publică” montat la Sibiu, irizări pirandelliene. Actorul iese din rol, vine în faţă şi-i invită pe spectatori să aleagă şi să decidă finalul…

Acum 15 ani, un spectacol cu un text comunist, despre şedinţele de partid, ar fi deschis încă răni. Astăzi, e doar nostalgia… Iar felul cum Theodor Cristian Popescu îşi construieşte montarea îl conduce pe spectator exact în această zonă. Scena toată e un platou de televiziune, de o parte şi de alta turnuri de televizoare pe care în permanenţă rulează imagini alb-negru din epoca aşa numită „de aur”. La început, la intrarea în sală, înregistrări cu Aurel Baranga, apoi chipuri de oameni care zâmbesc, la malul mării sau pretutindeni, şantiere, excavatoare, copii, utilaje agricole etc. Iar în acest platou de televiziune, e construită redacţia ziarului „Făclia vie” unde urmează să se petreacă „acţiunea”… Dragoş Buhagiar a construit decorul, aşa cum el însuşi povestea, din materialul folosit pe vremuri la ridicarea tribunelor pentru cuvântările oficiale. Iar costumele, coafurile etc. sunt toate lucrate nu caricatural, ci păstrând viu spiritul vremii, în aşa fel încât să se caricaturizeze prin ele însele. Fără să devină totuşi caricaturi… Ceea ce se perindă pe scenă e un amestec de imagini din emisiunile de tip scheci de televiziune ale acelei perioade şi imagini din România de azi, răsfrânte ca-n oglindă în ele însele. Şi, de aceea, nu ai senzaţia nici o clipă că te-ai întoarce în timp, nici că asişti la o montare pe un text comunist, ci mai degrabă că asişti la un experiment cu tine însuţi. E acel sentiment de duioşie pe care ţi-l trezeşte nostalgia şi asumarea privirii nostalgice. Şi mai e un sentiment de tristeţe, pe care tot nostalgia ţi-l dă, deopotrivă cu înţelegerea faptului că… ne-am schimbat, dar am rămas la fel.

Povestea e simplă, dar cu replici scrise cu o savoare pe care regia o exploatează permanent. În redacţia ziarului „Făclia vie”, directorul hotărăşte înlăturarea elementelor perturbatoare… Pe ideea, „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”, ziarul are lună de lună „realizări măreţe”, sub conducerea tovarăşului Cristinoiu. În urma unei şedinţe scurte, se hotărăşte „în secret”, eliminarea din redacţie a tovarăşului Chitlaru… Tovarăşul Chitlaru, care-l reprezintă aici pe idealistul ce se luptă cu un sistem plin de putreziciuni, dar care până la urmă, în spiritul socialismului atotbiruitor va învinge cu ajutorul… (fireşte că nu al proniei divine), ci al noului Dumnezeu, „opinia publică”, dublată de dreptatea comunistă…

Cu jocuri pirandelliene, aşa cum spuneam, în care încă de la început prezentatorul te avertizează că vei vedea un text prăfuit şi plicticos, până la momente în care actorul care-l interpretează pe Chitlaru vine în faţa scenei şi-şi dezbate cu voce tare situaţia de erou pozitiv sau negativ, spectacolul de la Sibiu, are câteva mari merite. În primul rând, aduce în dezbatere, nu un sistem care ne-a prigonit şi căreia i-am fost victime, ci natura umană vieţuitoare în aceste locuri şi timpuri, care i-a permis sistemului cu pricina să ne transforme în victime… Iar un altul, este acela că, fără imagini teziste, transformă un text scris într-un context istoric strict într-unul care cu greu ţi-ai fi imaginat că poate deveni actual, şi, mai mult, creând un spectacol valoros din toate punctele de vedere şi cu succes la public… mizând extrem de mult pe interpretarea actorilor. Şi conducând multe dintre scene într-o zonă ceva mai brechtiană. E, poate, unul dintre puţinele spectacole de pe scenele româneşti (mai toate plătitoare de tribut şcolii stanislavskiene) care construieşte programat efectul de distanţare. De la turnurile de televizoare aşezate de o parte şi de alta a scenei, la momentele în care actorul rupe povestea şi întrerupe jocul, la cele în care cuvântările oficiale se sting treptat într-o muzică patriotică ce le ia locul, tot mai puternică, înghiţind cuvintele „de lemn”… De altfel, felul în care Vlaicu Golcea gândeşte pasajele muzicale este o surpriză pe care o veţi descoperi la faţa locului.

Cât despre interpretare… Trupa din Sibiu funcţionează aproape fără ezitări. L-am urmărit pe Dan Glasu, în rolul tov. Băjenaru – un Pristanda de nouă generaţie, cu accentuările de rigoare ale gradului de linguşeală – şi gestul sau vocea nu l-au trădat nici o secundă. Interpretarea lui e un poem închinat abjecţiunii… Apoi, Nicu Mihoc, directorul cel corupt şi coruptibil al ziarului, de asemenea, un joc pe muchie de cuţit, căci uşor ar fi putut aluneca înspre caricaturizarea grosolană a propriului personaj. Şi Marius Turdeanu, Chitlaru, eroul socialisto-visător, care vrea să schimbe lumea şi ziarul, dar n-o poate face decât supunându-se şi el minciunii şi lumii în care trăieşte. Căci funcţia şi-o păstrează cu un tertip… Marius Turdeanu, aşa cum îşi construieşte personajul (personajele),  se situează undeva, la limita dintre comic şi absurd… Ar mai fi Diana Fufezan, în cele trei roluri, Otilia, Niculina Gologan şi Maricica Tunsu. Cu mici ezitări în rolul Otiliei, jurnalista îndrăgostită de Chitlaru, devine însăşi întruchiparea „candorii” spectacolului în scena în care susţine minirecitalul de muzică populară în faţa aceluiaşi Chitlaru…

Aş mai spune doar că montarea lui Theodor Cristian Popescu nu-şi propune să justifice în vreun fel comunismul, ci este, mai degrabă, o încercare de introspecţie, de călătorie înăuntru şi în afară, în căutarea, nu a timpului pierdut, cât a timpului (de) recuperat…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.