Despre puterea obişnuinţei, răspuns dlui Claudiu Goga

Am primit la redacţie un răspuns la Scrisoarea deschisă a regizorului Claudiu Goga pe care o publicăm integral

De-a lungul celor trei ani în care am avut responsabilitatea selecţiei pentru Festivalul Naţional de Teatru am explicat în multe rânduri – în articole, conferinţe de presă şi interviuri – care este conceptul gândit de mine pentru acest eveniment devenit principala ”vitrină” pentru teatrul românesc. Au fost multe comentarii, întrebări, acuzaţii chiar, cărora am încercat întotdeauna să le răspund, cum cred că e firesc să se întâmple. O fac din nou ca urmare a scrisorii deschise trimise de regizorul Claudiu Goga.

Intenţia mea a fost de la bun început să aduc pe această ”platformă de prezentare” care este FNT spectacole contemporane, care să exprime diversitatea (atâta câtă este) a teatrului românesc de azi, care să descopere şi alte feluri de a face teatru decât modelul unic, permanent reconfirmat în teatrul românesc ce are în centrul său viziunea regizorală. M-au interesat şi spectacolele care tratau spaţiul de joc într-un mod diferit, incitant şi benefic pentru rezultatul final, şi spectacolele în care actorul era invitat să renunţe la ”trăirism-ul” demodat al interpretării şi antrenat să se exprime în alte feluri, şi spectacolele care propun un alt limbaj scenic, cu o dimensiune fizică sau coregrafică mai accentuată, dar şi spectacolele care erau contemporane prin tematica propusă şi demonstrau, prin abordarea regizorală, o anume aderenţă la lumea în care trăim, dar şi o calitate poetică a tratării materialului dramaturgic (cazul celor două spectacole produse la Braşov despre care dl Goga spune în scrisoare că n-a înţeles de ce au fost selecţionate). Nu în ultimul rând, am gândit selecţia spectacolelor româneşti astfel încât să constituie un ”showcase” care să stârnească interesul programatorilor din străinătate, iar selecţia a ţinut cont şi de acest aspect, eligibilitatea acestor producţii de către invitaţii din afara ţării fiind unul dintre criterii. Principalele criterii ţin, desigur, de calitatea artistică a producţiilor (lectura inovatoare/neaşteptată/creativă a regizorului, piesă românească cu subiect capabil să intereseze şi un public internaţional, calitatea interpretării actoriceşti, ineditul propunerii scenografice, elaborarea profesionistă şi în consonanţă a tuturor elementelor spectacolului – coregrafie, muzica, decor, costume, proiecţii video etc, dar şi aderenţa la public)*.

Da, caut în teatru o abordare directă, percutantă şi aderenţa la contemporaneitate, indiferent în ce mod se obţine ea într-un spectacol – cu atât mai bine dacă se întâmplă într-un mod nou, surprinzător, inovator. Prefer acest gen de teatru unor creaţii estetizante. Credeam că e uşor de observat această opţiune, prin simpla parcurgere a listelor de spectacole din 2008 şi 2009.

Revenind: cred, în ciuda insistenţelor autorului care susţine că n-ar fi aşa, că scrisoarea dlui Goga e generată de o nemulţumire personală, aceea că nu i-a fost selecţionat spectacolul. Cum altfel s-ar explica faptul că, deşi regizorul susţine că întrebarea privind criteriile de selecţie îl frământa de trei ani, nu a pus-o decât acum? Avea nenumărate ocazii să o facă, din ianuarie 2008 când se afla printre membrii Senatului care au aprobat proiectul meu pentru FNT, dar şi după aceea, în discuţii personale sau publice, sub orice formă ar fi considerat că e mai potrivit. Nu în ultimul rând, dacă l-ar fi interesat cu adevărat subiectul criteriilor de selecţie, ce anume l-a împiedicat să răspundă invitaţiei mele de la începutul acestui an, trimisă tuturor membrilor Senatului UNITER, de a discuta şi îmbunătăţi împreună lista acestor criterii? N-a răspuns nimic atunci, dar întreabă care sunt criteriile azi, după anunţarea listei de spectacole selecţionate, aşadar ce spune asta despre onestitatea semnatarului?

Trec peste celelalte lovituri sub centură, absolut incredibile venind din partea unei persoane pe care n-am bănuit-o vreodată de lipsă de caracter, ca să ajung la subiectul scrisorii: spectacolul ”Puterea obişnuinţei”, o piesă de Thomas Bernhard pe care Claudiu Goga a ales-o şi montat-o cu pasiune şi dedicaţie, crezând în ea, împreună cu un grup de excelenţi actori braşoveni. Din păcate, pasiunea şi dedicaţia nu sunt suficiente întotdeauna în teatru pentru un rezultat excepţional. Spectacolul semnat de Claudiu Goga nu reuşeşte să transmită convingător ideile puternice, devastatoare ale dramaturgului, care vorbeşte despre răul sădit în noi de puterea obişnuinţei, care anulează ce e mai bun şi mai înalt în oameni – creativitate, inovaţie, genialitate, credinţă în valoare. Textul extrem de dificil al lui Bernhard rămâne în această montare un fel de ghicitoare sofisticată pe care actorii încearcă să o dezlege fără succes. Stilul de joc foarte concret, stanislavskian, nu este în acord cu abstractizarea ideatică propusă de dramaturg, ci o banalizează (nu e suficient un machiaj în alb sau un râs exagerat pentru a exprima alienarea personajelor). Se vede în spectacol încercarea de a reda caracterul abstract al personajelor, dar e o încercare căznită, ce confirmă încă o dată că o nereuşită rămâne o nereuşită, indiferent de cât efort a fost pus în ea. Am apreciat scenografia pe care o semna regizorul şi atmosfera spectacolului, dar asta nu e de ajuns pentru a face un spectacol viu.

E foarte trist să constaţi asta, dar cred că tematica piesei se aplică foarte bine la o bună parte din munca depusă în teatrele româneşti azi: puterea obişnuinţei s-a instalat în multe dintre ele, atât de eficient încât a subminat, paradoxal, până şi montarea cu piesa ”Puterea obişnuinţei”. Din păcate, teatrul braşovean e un exemplu perfect în privinţa efectelor „baterii pasului pe loc” de care e vorba şi în piesă: acest teatru nu a avut în ultimii ani o evoluţie notabilă pe scena teatrală românească, tânărul director şi regizor Claudiu Goga – în care personal am crezut enorm la începuturile carierei lui – căzând în capcana plafonării, atât regizoral, cât şi ca manager. Îmi pare rău că sunt nevoită să o spun, dar sper să aibă forţa să o recunoască şi să depăşească acest moment fără a-i învinui pe alţii că a ajuns aici.

În încheiere aş vrea să mai precizez că pentru ediţia 20 a FNT am vizionat 116 spectacole în toată ţara (lista a făcut parte din materialele de presă oferite jurnaliştilor la conferinţa de presă de luni, 14 iunie). Scrisoarea dlui Goga e lipsită de onestitate şi din acest punct de vedere  – nu a fost nevoie niciodată de ”nenumărate insistenţe” ca să merg la Braşov sau în alte părţi, ci doar de încercări reciproce de a programa deplasările în aşa fel încât să pot vedea toate spectacolele propuse din ţară. Reacţie tipică – fiecare director de teatru şi fiecare regizor crede că e singur pe planeta teatrului românesc. Aş vrea să-i văd pe fiecare dintre ei încercând să împace 71 de instituţii producătoare de spectacole câte sunt în România de azi, cu 4-5 producţii noi în medie, dintre care unele refuză să facă o primă selecţie pretinzând să le fie văzute toate producţiile!

Să sperăm că viitorul selecţioner va reuşi să mulţumească pe toată lumea.

Cristina Modreanu

*Lista integrală a criteriilor aplicate pentru selecţie se găseşte pe site-ul FNT: www.fnt.ro

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.