Chiar dacă afirmaţia lui W. Kaufmann, conform căreia „În nici o limbă nu există un cuvânt pentru „tragic”, exceptând măsura în care cuvântul grecesc, inventat către sfârşitul secolului al VI-lea la Atena, a fost preluat şi adaptat” nu reprezintă neapărat un argument pentru teza că experienţa tragică începe şi se sfârşeşte în Grecia antică, ea vine totuşi în sprijinul ideii că acesta este punctul de unde trebuie să pornim. De pe misteriosul tărâm mitologic al grecilor.
Acolo unde, profund infiltrat în structura existenţială a individului prins într-o puternică legătură cu spaţiul divin, tragicul a simţit la un moment dat nevoia să se exprime într-o formă de artă, dând astfel naştere tragediei. „Intrat în conştiinţă prin teatru, tragicul a început prin a fi un proiect estetic, reflexie incapabilă să judece tragicul altfel decât prin intermediul artei, incapabilă să gândească tragicul ca aflându-se în lume înainte de a se afla în tragedie. (…) Tragedia este chipul muzealizat al evenimentului tragic, fapta de excepţie extrasă şi salvată de un context ignobil”.[1] Afirmaţia lui Gabriel Liiceanu trimite la un substrat comun tragic, mai mult sau mai puţin conştientizat, de vreme ce experienţa nu s-a dorit exprimată lingvistic până la momentul reprezentării lui culturale. „Or, tragedia reprezintă tocmai prilejul cultural datorită căruia experienţa tragică dobândeşte conştiinţă de sine; tragedia este experienţa tragică conştientizată într-o formă artistică.”[2]
Tot mai frecventa utilizare a termenului „tragic” pentru a exprima suferinţe dintre cele mai diverse a dus la o vulgarizare a sensului acestuia, astfel încât astăzi „tragică” a devenit orice experienţă dureroasă. Întrebarea „Ce este tragicul?” se impune de aceea, acum poate mai mult decât oricând, pentru că se simte nevoia unei delimitări. „Deşi îl invocăm la tot pasul, nu ştim de fapt ce este tragicul: conceptul neelaborat al tragicului se află undeva între existenţa tragicului şi ştiinţa lui.”[3] În spatele trâmbiţărilor de „evenimente tragice” din mass-media se simte undeva, în adâncuri, forţa tragicului, azi încătuşată, strigându-şi dreptul la de-venire. La începutul studiului său despre „Întoarcerea tragicului”, J. M. Domenach încearcă o delimitare a fenomenului, apelând la evenimente care s-au întâmplat în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărat şi care au zguduit o lume întreagă. Este tragică moartea lui Kennedy, împuşcat într-o zi oarecare în Texas? Sau moartea lui Marylin Monroe, care s-a sinucis tot într-o zi oarecare? Sau poate cea a prinţesei Diana, în atât de mediatizatul accident din pasajul din Paris… „Când într-o zi la Dallas un om care era tânăr, fericit şi conducătorul celui mai puternic stat de pe glob, se prăbuşeşte însângerat în braţele soţiei sale, cuvântul ce vine spontan pe hârtie, pe buze, pe unde, înseamnă <Tragic>. (…) Este tragic fiindcă John Kennedy nu trebuia să moară şi totuşi ceva ne spune că era expus acestei morţi, tocmai din cauza puterii şi fericirii lui; (…) Toate faptele diverse ce le numim tragice nu reprezintă aceeaşi intensitate fenomenală ca asasinatul preşedintelui Kennedy. Dar regăsim mai mult sau mai puţin acelaşi mecanism, iar ca spectator, acelaşi amestec de surpriză şi tainică aşteptare, de indignare şi consimţire, conştiinţă frustă a tragicului ce este însoţită adesea de un destul de rău resentiment, e o satisfacţie uşor sadică; deoarece este plăcut pentru cei mici ca cei mari, bogaţii şi fericiţii, să fie izbiţi în inima reuşitei lor, ca şi cum, prin instituţia condamnată, se execută decretul misterios al unei alte justiţii; aceea care, de o veşnicie, aserveşte pe cei care muncesc bolilor şi morţii, pentru a-i pedepsi pentru câteva minute de fericire. (…) <Orice om fericit este vinovat>, scria Peguy, meditând despre <Oedip Rege>”.[4] Domenach reduce, aşadar, o întreagă teorie a tragicului la una a suferinţei nemeritate… Şi îi mută centrul de greutate, înclinând balanţa ameninţător spre planul uman.
Dacă pornim de la premisa că tragicul este posibil numai în acele spaţii în care există o imixtiune a divinului în uman şi că „tragedia este acea formă de artă care are nevoie de povara insuportabilă a prezenţei lui Dumnezeu”[5], atunci teoria lui Domenach se îndepărtează de la ceea ce numim problema tragicului în spectacolul contemporan. Justificând şi permiţând realităţii nefiltrate să se interpună peste mit, „întoarcerea tragicului” devine doar o poveste despre oameni şi cu oameni. Iar obiectul acestei lucrări este tocmai încercarea de a cerceta acele texte şi interpretări spectaculare în care tragicul, atât de viu în Grecia antică, se ascunde acum.
Limită, transcendenţă, cunoaştere
Lumea a ajuns la cea de-a patra vârstă, spune doctrina hindusă. E „vârsta sumbră” – Kali-Yuga, aceea care marchează o etapă de întunecare spirituală în care zeiţa Kali (zeitate a distrugerii) se trezeşte dezlănţuindu-se, iar forţa spirituală şi încărcată de lumină a tragicului se vede trimisă în străfundurile întunecate ale fiinţării. De unde nu va putea renaşte decât prin mister. „Adevărurile care erau odinioară accesibile tuturor oamenilor au devenit de atunci tot mai ascunse şi mai greu de atins; cei ce le cunosc sunt din ce în ce mai puţini şi, chiar dacă tezaurul înţelepciunii „non-umane”, anterioare oricărei vârste, nu se poate pierde niciodată, el se acoperă cu văluri tot mai de nepătruns care, ascunzându-l privirilor, îl fac aproape inaccesibil”.[6]
Pentru a cerceta avatarurile tragicului în spectacolul şi în textul de teatru contemporane, este necesară încă de la început delimitarea atât a acelor spaţii spirituale în care se poate manifesta şi chiar s-a manifestat de-a lungul secolelor, cât şi a parametrilor între care se desfăşoară.
Conform definiţiei lui Aristotel, tragicul se rezumă la a fi acel fenomen care trezeşte în noi mila şi spaima, aşa cum se exprimă el în tragediile antice. De aici şi inadecvata interpretare a termenului în lumea modernă, care a preluat greşit explicaţia aristoteliană, reducând-o simplist la o sinonimie (şi atât) între „tragic” şi „groaznic”. „Tragicii ne prezintă personaje confruntate cu o mecanică a violenţei a cărei funcţionare este prea implacabilă pentru a permite cea mai mică judecată de valoare sau orice distincţie simplistă sau subtilă, între „buni” şi „răi”. Iată de ce majoritatea interpretărilor noastre moderne sunt de o infidelitate şi de o sărăcie extraordinare; ele nu scapă niciodată complet de acel <maniheism> care triumfă deja o dată cu drama romantică şi continuă să se afirme de atunci încoace.”[7], susţine René Girard.
Deşi în „Poetica” Aristotel nu schiţează decât o definiţie a tragediei, nu şi a tragicului care o generează, se poate intui totuşi mecanismul care pune în mişcare această formă de manifestare a artei. Toate forţele negativului, declanşând suferinţe cumplite şi raportându-le la transcendent, se răsfrâng asupra fiinţei umane, obligând-o „să devină” la rândul ei întru Fiinţă. „Faptul că în tragedie tragicul este presimţit, şi nu ştiut, cunoscut, ne explică de ce varietatea tipurilor de nenorociri pe care le etalează tragediile nu pot fi subordonate unui criteriu ferm şi de ce transcendenţa amintită are chipuri atât de felurite, cel mai adesea necunoscute şi refuzate principial unei cunoaşteri omeneşti”[8].
Suferinţa tragică este aceea care îl înalţă pe om până dincolo de condiţia sa, deschizându-i drumul către cunoaştere. Transcendenţa, limita şi cunoaşterea sunt cele trei noţiuni de care se leagă indisolubil conceptul tragicului. Toate definiţiile care au încercat de-a lungul timpului să delimiteze fenomenul s-au rotit în jurul acestor idei. Friedrich Nietzsche sau, în epoca noastră, George Steiner afirma că, în lipsa sistemului de valori strict legat de mitologie, tragedia nu poate exista. Că în Grecia antică tragedia s-a născut şi a murit, pentru că „mitologia cu virtuţi tragice”, cum o numeşte Gabriel Liiceanu, mitologie care a făcut posibilă tragedia greacă, „este singura formă atestată istoric de organizare a opiniei despre tragic”.[9] Se cuvine, totuşi, să spunem că, în ciuda lipsei unor alte „atestări istorice”, tragicul nu putea dispărea ireversibil din lume, pentru că, fiind indisolubil legat de transcendenţă, nu se poate pierde decât odată cu Fiinţa.
[1] Liiceanu, Gabriel, Tragicul, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 124
[2] Liiceanu, Gabriel, op. cit, p. 16
[3] Liiceanu, Gabriel, op. cit, p.9
[4] Domenach, Jean-Marie, Întoarcerea tragicului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 29-30
[5] Steiner, George, Moartea tragediei, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 281
[6]Guenon, Rene, Criza lumii moderne, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 33
[7] Girard, Rene, Violenţa şi sacrul, Ed. Nemira, Bucureşti, 1995, p.55
[8] Liiceanu, Gabriel, Tragicul, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 29
[9] Liiceanu, Gabriel, op. cit., p.30
Print