O cheamă Yerma şi de trei ani de când a cunoscut plăcerile şi durerile căsniciei aşteaptă să devină „o femeie ca toate celelalte”, adică că aducă pe lume un copil. Copil care-i este refuzat dintr-un motiv ce rămâne necunoscut… Yerma se transformă în propriul duşman, dată fiind credinţa în care trăieşte şi care o face să se întrebe retoric la ce bun femeia care nu naşte copii. Cu trupul uscat de aşteptare şi secătuit de dorinţă, tot speră, dar din ce în ce mai vag, după ani de rugăciuni fiebinţi, că o forţă supranaturală o va face „o femeie ca toate celelalte” şi-i va spăla „ruşinea”. Juan munceşte la câmp şi este tânărul soţ al Yermei. Taciturn şi închis, îşi petrece ziua trudind din greu pământul şi îmbogăţind gospodăria, iar noaptea, în patul conjugal, care nu mai e paradisul, ci iadul, căci paradisul nu poate fi neroditor…
În jurul acestui pat înşelător, teoretic spaţiu al desfătării, practic loc al tristeţii şi al neîmplinirii se petrece spectacolul gestual regizat de Béres László, în coregrafia lui András Lóránt, pornind de la „Yerma”, piesa pe care Federico Garcia Lorca a scris-o în 1936, cu doi înainte să aştearnă pe hârtie „Casa Bernardei Alba” şi apoi să moară împuşcat în Războiul Civil din Spania. Patul cu aşternuturi albe, în mijlocul unor personaje în negru, care ies din umbră şi prind contur şi sens, fiecare, când povestea o cere, este centrul poveştii şi al spectacolului. Subtila creaţie scenică pe care trupa de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ a repetat-o şi pe care o joacă într-un spaţiu precar, improvizat, clădirea teatrului fiind în reconstrucţie, poate fi un exemplu de utilizare reuşită, coerentă şi expresivă, a limbajului nonverbal în teatrul din România de azi.
Sensurile, implicaţiile şi sugestiile tristei poveşti pe care actorii o spun prin gesturi, pe care o cântă şi o dansează, pe ritmuri de flamenco, schimbând câteva replici vreme de aproape două ore, se conturează esenţialmente prin mişcare – a actorilor, a luminii, a puţinelor obiecte folosite în spaţiul de joc. Vitalitatea risipită, senzualitatea lipsită de finalitate, considerată, în logica de rând, firească, inevitabilă şi dezirabilă, frica de neîmplinire se învârtesc într-un spaţiu mic, în care tronează, ademenitor şi ameninţător, patul, leagănul sterp, în care pântecele, matricea omenirii, rămâne sterp şi rece, pierzându-şi puterea simbolică. Sentimentul înfrângerii, îndepărtarea de ideal, îndârjirea, neputinţa, disperarea, frustrarea, sentimentul inutilităţi şi multe alte stări prind chip mai ales prin gestică. Ei i se subordonează dansul şi muzica, impregnate de toată înşelătoarea forţă de seducţie a sexualităţii care se ascunde în aproape orice faptă.
Forţa iraţională care conduce sexualitatea este, de fapt, prezenţa care copleşeşte spectacolul viu, dinamic, prezenţa nevăzută care mânuieşte destinele personajelor. O forţă fără nume, pe care întreaga creaţie scenică o subliniază. Suferinţa din plăcerea trupească, o plăcere ce nu poate fi doar trupească, neputinţa omului în faţa acestei forţe pe care n-o poate cunoaşte, dorinţa universală, ancestrală, de a da viaţă şi astfel de a trăi dincolo de moartea biologică sunt idei care se întâlnesc în „Yerma”, poveste din mişcare şi cânt măsurat, din tablouri bogate în negru, alb şi roşu. O poveste pe care regizorul, coregraful şi scenograful au construit-o abil, lăsând personajele să-şi împlinească destinul, dar, în acelaşi timp, desfăşurându-le destinele fără a le explica fără rost.
Se observă cu uşurinţă că trupa funcţionează omogen, profesionist, şi că are un potenţial demn de toată atenţia. Coregrafia lui András Lóránt pune în valoare actorii, cărora le cere să se arate liberi în limitele partiturii şi să-şi creeze o gestică personală, în care se recunosc însă gesturi ce ţin de sfera arhetipului, perfect motivate de poveste şi de personaje.
Poate cu mici şovăieli în unele secvenţe vorbite, actorii sunt egali valoric şi e evident că joacă toţi în aceeaşi poveste. Prestaţia lor ajunge dincolo de suprafaţă, dând la iveală sensibilităţi şi posibilităţi de expresie promiţătoare. Este valabil pentru Isabela Neamţu, Horia Suciu, Cezar Antal şi toţi colegii lor. Toată poezia din dramaturgia lui Lorca transpare pe scenă datorită lor şi deopotrivă regizorului, coregrafului şi scenografului, care au conceput un spectacol rafinat, original, în care nu se aud tonuri false, un spectacol care-i poate bucura şi pe „spectatorii profesionişti”, şi pe neofiţi.
Print