La 25 de ani, Diana Cavallioti spune că teatrul şi filmul sunt singurele opţiuni posibile în ce priveşte cariera. A jucat deja în câteva filme, printre care se numără şi unele regizate de Cristi Mungiu şi Anca Damian. În 2008, an în care a absolvit actoria la UNATC, mai exact la clasa lui Florin Zamfirescu, a început repetiţiile la „Hamlet”, spectacol regizat de Laszlo Bocsardi la Teatrul Metropolis, în care a jucat-o chiar pe Gertrude, rol care a stârnit nedumeriri şi critici. Acum o puteţi vedea în spectacolele „Nişte fete”, în regia lui Cristi Juncu, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, montat de Gelu Colceag la Teatrul de Comedie, sau „Love stories”, producţie a Teatrului Metropolis, în regia lui Claudiu Goga.
Cum a fost anul ăsta pentru tine?
Cel mai plin an din toată viaţa mea. N-am avut timp de absolut nimic, nici măcar de pregătirile pentru nuntă. Am lucrat foarte mult şi a fost primul an de doctorat, în care am fost la facultate, am predat lucrări… A fost minunat, nu mă plâng.
Un doctorat pornind de la Cehov?
Da. Am foarte multe motive pentru care vreau să studiez Cehov. Dar m-am limitat la „Trei surori” şi aş încerca să fac ceva singură. Doctoratul fiind unul profesional, implică o teză de o sută de pagini şi o componentă practică. După ce termin partea teoretică, o să mă apuc de filmat. Nu ştiu exact cum o să iasă, n-am de gând să fac un one-woman show. La UNATC e foarte aglomerat.
Grosso modo, de ce Anton Pavlovici Cehov?
M-am întrebat ce poţi studia ca să atingi nişte puncte esenţiale, la care să te întorci şi care să însemne ceva pentru tine. Cehov este un autor pentru studiu îndelung, nu de trei luni, cam cât se repetă la un spectatol. În lumea lui descoperi o mulţime de lucruri şi nenumărate variante de interpretare. Nu te lasă să deschizi sertărelele pe care le ai deja şi să scoţi ceva de acolo. Trebui să descui altele pentru totdeauna şi să-ţi faci altele. Sper că voi ajunge să şi joc odată Cehov. Inima mi-a rămas acolo. Domnul Gelu Colceag, conducătorul meu de doctorat, mi-a dat şansa asta, pe care nu vreau s-o ratez.
Să privim spre spectacolele în care joci acum. În afară de „Love Stories”, de la Teatrul Metropolis, joci în „Nişte fete”, în regia lui Cristi Juncu.
Prin „Nişte fete” m-am eliberat de frustrări acumulate în timp. Dar important e că fiecare spectacol în care joc este un alt capitol din viaţa mea, nu un rol bifat. Îi iubesc pe fiecare dintre regizorii cu care am lucrat.
O scurtă trecere în revistă. La început a fost… Laszo Bocsardi.
Da. În 2008-2009, am făcut „Hamlet” la Teatrul Metropolis. Când mă gândesc la el, mi-aduc aminte fragmente. E un spectacol care m-a extenuat, la care am repetat foarte mult, perioadă în care nu mai aveam legătură cu nimic din afară. Eram doar eu şi „Hamlet”, nu mă gândeam la nimic altceva. E primul lucru pe care l-am învăţat de la Bocsardi: că nimic nu mai contează, în afară de rolul meu, Gertrude. M-am consumat incredibil şi probabil că nu eram pregătită pentru un asemenea rol. Tot ce-mi doresc este să nu-l fi dezamăgit. El mi-a spus numai că am făcut ceva foarte greu. Dar cert e că interpretarea mea n-a fost primită bine. După experienţa „Hamlet”, am fost dărâmată, mi-am pierdut toată încrederea în mine… Am crezut că nu am reuşit. Acum simt, bineînţeles, că aş face altfel rolul. Dar, pentru mine, el rămâne un salt şi profesional, şi uman.
Laszlo Bocsardi este „domnul Bocsardi”, care stă în semniobscuritate în sală şi ştie foarte bine ce piesă face şi cum. E minunat să lucrezi cu regizori care ştiu ce vor să facă şi, în acelaşi timp, caută cu tine, actorul. Domnul Bocsardi îţi spune clar, matematic, ce înseamnă aproape fiecare cuvânt din replica ta pentru tot spectacolul. Are o explicaţie pentru absolut tot. Întâi îţi explică, după care îţi lasă libertatea să creezi pe structura dată.
Dar Cristi Juncu?
Nu ştiu să încadrez regizorii în categorii. Cristi face cu totul altceva pe scenă şi comparaţiile sunt imposibile. El este omul care lucrează cu tine şi încearcă să te descopere exact aşa cum eşti, pentru ca apoi să meargă cum ai merge tu, dar în limitele trasate de el. Acum am încredere oarbă în Cristi. Dacă o piesă mi se pare extraordinară, iar el spune că e o porcărie, în clipa aia îmi dau seama că da, e o porcărie! Cristi m-a resuscitat după căzătura suferită cu „Hamlet”. Transmite un flux special de energie şi de informaţie. Când am început repetiţiile, eram într-adevăr… nişte fete. Când le-am terminat, eram o echipă. „Nişte fete” este un spectacol pe care îl ador, dar pe care, din păcate, îl jucăm din ce în ce mai rar.
Cum a fost lucrul cu Claudiu Goga?
Ca un bulb de floare pe care-l pui în pământ, îl uzi, ai grijă de el şi peste câteva luni admiri ce treabă minunată ai facut. Am învăţat, am învăţat şi iar am învăţat de la el, cu multă încredere şi admiraţie. Chiar şi cu câteva zile înainte de premiera când am avut impresia că nu mai înţeleg nimic şi nu mai pot face nimic bine, l-am lăsat pe Claudiu să înţeleagă şi pentru mine şi am mers mai departe, liniştită că el ştie ce face.
Dar cu regizorii de film, în care ai jucat deja mult pentru vârsta ta?
Prima dată am participat la un film făcut de domnul Dan Piţa, care a făcut un casting la noi în liceu. A fost primul meu rol în film. În anul III de facultate, am făcut serialul de la PRO TV. Atunci m-am dus la casting pentru „Patru luni, trei săptămâni şi două zile” şi Cristi Mungiu m-a întrebat dacă joc în seriale pentru că am nevoie de bani. I-am zis că nu. „Atunci, nu mai face serial”, mi-a spus. Şi am încheiat acest capitol. Mi-a fost clar. Apoi, după alt casting, am ajuns Crina din „Amintiri din Epoca de Aur” şi a fost minunat. Pentru mine, regizorul e zeu. Fireşte că trec tot prin filtrele personale, dar ce spune el e cel mai important. Şi eu funcţionez numai când am încredere totală. La colaborarea cu Cristi Mungiu, ritmul în care am filmat şi blazarea mea, acumulată într-un an, au dus la un fel de renaştere.
Te-ai simţit bine pe platoul de filmare?
Chiar extraordinar. Îmi place foarte mult filmul, dar nu ştiu dacă o să ajung să mai fac… Nici teatru nu ştiu dacă o să fac atât cât mi-aş dori. Totul e mult prea relativ.
De unde dorinţa de a face aşa ceva?
Am studiat pianul din copilărie. Mama mi-a făcut un bine imens că s-a ocupat de asta. Dar mie pianul nu mi-a făcut niciodată o plăcere ieşită din comun, iar examenele erau ca un chin… Aveam emoţii înfiorătoare şi mi-aduc aminte doar că niciodată nu puteam să fiu bună. N-aveam nicio şansă să devin o pianistă bună pentru că nu-mi plăcea şi nu-mi plăcea pentru că nu simţeam că evoluez cum trebuie. Mie mi-a plăcut dintotdeauna, de când făceam spectacole, în copilărie, la Palatul Culturii din Galaţi, să joc. Nu mi-a plăcut niciodată să cânt, să repet, cu toate că am fost şi în corul de copii al Operei Naţionale la un moment dat. Când mă pregăteam, totuşi, să continui cu pianul la Liceul „Dinu Lipatti” de la Bucureşti, profesoara de pian mi-a zis că există o clasă de actorie la liceu. De atunci, pianul a ieşit din poveste.
Să înţeleg că acum, în afară de teatru, nu mai există nicio tentaţie?
Momentan, nu. Când lumea nu va mai avea nevoie de mine în teatru, o să văd ce o să fac. Dar acum nu mă gândesc la altceva, deşi nu trăim într-o ţară în care artiştii sunt protajaţi, ci, dimpotrivă, într-una în care sunt privaţi de dreptul lor la muncă. Eu mă bucur din tot sufletul de fiecare experienţă şi nu-mi mai fac planuri, ca în trecut. Cred că la un moment dat o să-mi aduc aminte că am făcut cutare lucru şi am fost fericită.
Dar despre anii de studenţie ce o să-ţi aduci aminte?
Că am învăţat câteva ceva de la fiecare profesor. Că au fost ani frumoşi, grei, cu bune şi cu rele. Deşi e ciudat ce se întâmplă acum la UNTAC. Văd un anumit dezinteres şi nu mai înţeleg de ce vin unii să studieze actoria. Noi eram învăţaţi. Dacă aveam repetiţie la ora 10.00, începeam la ora 10.00, nu apăream în facultate la ora 10.05 şi nu ne duceam abia atunci să ne schimbăm… deşi e o diferenţă de vârstă de doi-trei ani între noi şi ei, lucrurile s-au schimbat mult. Nu-i înţeleg pe studenţii de acum. Cred însă că o să-mi aduc aminte şi că am fost dezamăgită că nu pot juca, precum generaţiile anterioare, la Studioul Cassandra, şi că a trebuit să joc la Teatrul Masca din Bucureştii Noi, unde veneau ţiganii şi mâncau seminţe de floarea-soarelui şi chipsuri în sală. A fost deprimant.
Dar cum e să joci în cluburile din Bucureşti?
Diferit, dar bine. Foarte mult public tânăr, deşi în ultimul timp am observat, nu fără să mă mir, ce-i drept, şi alte categorii de vârstă, care se ridică mai încet de la mese, dar care nu pleacă fără să vină să te felicite. De foarte multe ori e chiar emoţionant. Nu vreau să vorbesc despre părţile mai triste, care fac diferenţa, pentru că simt ca aş trăda locurile care au braţele deschise pentru noi tot timpul. Teatrele underground sunt un loc de educaţie atât pentru actorii tineri, cât şi pentru public.
Ce crezi că-i este indispensabil unui actor, unui artist în general?
Libertatea, speranţa, zborul, lumina, toate aceste lucruri care te pot face să te simţi nemuritor. Vreau să cred că un artist ţinteşte spre nemurire şi că vrea, prin arta lui, să facă un salt peste această etapă intermediară, cea a vieţii. Poate e puţin prea metaforic, dar fiecare poate înţelege ce vrea.
Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Dacă ai fi director de teatru, care ar fi primele spectacole pe care le-ai aproba şi ce colegi de generaţie ai angaja imediat?
Cred ca aş miza mult pe teatru clasic, pe partituri mari, pe texte care să lase cicatrici, atât în actori, cât şi pe spectatori (idealist vorbind). Ar fi un început bun, cred. Iar actorii ar fi cu siguranţă angajaţi în urma unui concurs. Nu aş vrea, şi nici nu cred că aş putea să întristez pe cineva cu propriile mele păreri şi preferinţe. Fiecare are un loc pe care îl merită, dar în urma unui concurs.
Print