Of, Sibiu, mon amour, spun cu chipuri copleșite de plăcere, cu zâmbete molipsitoare întinse pe față, atâția oameni de teatru care au simțit aerul prielnic, autentic, tonifiant, ce bate în vechiul Hermannstadt, cu casele lui zugrăvite în roz și verde, cu porțile lor grele, din lemn, cu felinare. Of, Sibiu, mon amour, spațiu despre care mai toți artiștii care au fost sau n-au fost pe acolo vorbesc cu plăcere, cu invidie, sau cel puțin cu interes. Of, Sibiu, mon amour, oraș iubit de studenții la actorie care nu regretă deloc că nu studiază la București sau care uneori chiar au lăsat Bucureștiul pentru o viață mai tăcută într-un Hermannstadt ce nu înseamnă numai tradiție. Sau nu înseamnă tradiție în sensul muzeificat, canonic, al cuvântului.
Ca să folosim un poncif, Sibiul este o stare de spirit. Cu aceleași cuvinte descria în prima jumătate a secolului trecut, T.S. Eliot poemul lui Dante în jurul căruia gravitează toată literatura europeană. „Divina Comedie” se joacă pe 9 iunie la Sibiu, în cadrul celei de-a XX-a ediții a unui festival internațional de teatru care, dincolo de a aduce bucurii personale unor împătimiți și deopotrivă unor neofiți ce au rareori ocazia să deguste delicatese teatrale, a adus uriașe beneficii de imagine României, acest ținut în care fapta bună e adesea văzută cu ochi răi. În fine, festivalul merge mai departe, își continuă expediția amețitoare prin luminișurile și prăpăstiile unei arte în care intră tot și încă ceva în plus. Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS) e tânăr, împlinește abia 20 de ani, este aproape de-o vârstă cu România postdecembristă, dar nu seamănă cu ea. România postdecembristă e încă cenușie, complexată, frustrată, cârcotașă, săracă. FITS își trăiește frumos sfârșitul copilăriei și pășește sigur în prima tinerețe, colorat, fără complexe și frustrări, încrezător, mândru și bogat.
Anul acesta, între 6 și 17 iunie, la Hermannstadt se dezlănțuie bâlciul deșertăciunilor. Tânărul FITS, animat de elanurile vârstei și ajutat de o echipă ce vrea să arate câte-n lună și în stele, va umple scările, pasajele, turnurile, ferestrele, sălile de spectacol și bisericile orașului cu artiști din toate colțurile lumii, așa că și o simplă plimbare prin urbe are toate șansele să fie un mic și sincer spectacol. Cât despre program, ca să-l parcurgi cu atenție trebuie să-ți iei concediu două zile, să-l tipărești frumușel la imprimantă ca să-l poți studia la o cafea. Spectacole, spectacole, spectacole, zi și noapte, înăuntrul și înafara orașului, teatru de stradă, dans, conferințe, ateliere, lansări… Îți trebuie un elixir ca să te faci ubicuu, să nu care cumva să pierzi ceva. Francezii au sezon special, rușii la fel. Ei, sunt, oricum, răsfățați la Sibiu, unde pe 9 iunie vine o „Divină Comedie” de la Compania Meno Fortas, un spectacol despre care regizorul Eimuntas Nekrosius s-a îndurat să spună câteva cuvinte, ceea ce nu face de obicei. După „Livida de vișini” și „Idiotul”, spectacole-eveniment ale aceleiași companii din Lituania, prezente la edițiile anterioare ale FITS, vom vedea acum o creație-călătorie în Infernul și Puragoriul dantești spre care regizorul dorește să meargă pe un drum laconic, după propria mărturisire. De ce laconic? „Laconismul are valoare foare mare. Uneori e dificil să îl explic logic, dar îi ajută pe actori să creeze un spațiu mai larg pentru public și o mai mare posibilitate de a înțelege esența operei. Laconismul este direcționat mai mult către individ, încurajează gândirea. Nu trebuie să încerci să sugerezi nimic”, spune Eimuntas Nekrosius în interviul acordat lui Audronis Liuga, publicat pe website-ul festivalului.
Ce e dincolo, acolo unde n-a fost nimeni, cum subliniază regizorul? În acel dincolo ambiguu, altfel pentru fiecare, plonjează acest spectacol de patru ore și jumătate, ce investighează, asemenea celorlalte creații de la Meno Fortas, dar în altă manieră, ni se spune, spațiile nedefinite dinăuntrul și din afara omului față de care puterea teatrului este prea mică. Cu alte cuvinte, un spectacol ce implică și o meditație amară asupra limitelor artei în care se înscrie, un spectacol despre transcendențe de descoperit și de acceptat și, implicit, despre limite de neîntrecut. Nekrosius dă un indiciu abstract sau criptic: „Există două spații infinite înăuntrul și în afara unui om. Cred că spațiul din interior este mai bogat și mai vast decât ceea ce vedem din afară. Teatrul are anumite posibilități, însă ele sunt destul de limitate. De aici vine superficialitatea teatrului. Este mai greu să exprimi anumite teme în teatru decât în muzică sau artele plastice. Pare doar că teatrul are posibilități nelimitate. Deși alte forme ale artei au mai puține mijloace de exprimare, sunt mai cuprinzătoare. ”
Acesta este, desigur, doar începutul. La FITS, restul nu e tăcere, ci o luxuriantă punere în lumină a tuturor acelor lucruri din viață față de care teatrul nu și-a pierdut puterea. Nu și-a pierdut toată puterea. Sunt multe? Sunt puține?
Print