“Doamna din Pascagoula” cu intenţii bune

Vineri, 4 decembrie, cu doar două zile înaintea turul al doilea al Alegerilor Prezidenţiale, a avut loc la Teatrul Mic premiera spectacolului “Doamna noastră din Pascagoula” de Tennessee Williams, în regia lui Florin Fătulescu, cât şi lansarea volumului “Tennessee Williams – Memorii ale unui bătrân crocodil” în traducerea Antoanetei Ralian.

Spectacolul marchează o reîntâlnire de generaţie între Valeria Seciu şi Mircea Andreescu. Intenţia este lăudabilă, cei doi fiind nume grele ale scenei autohtone. Totuşi, oricât de grele ar fi aceste nume, prestaţia lor nu poate salva spectacolul care se scufundă într-un Mississippi de plictiseală (Pascagoula – oraş din statul american Mississippi), trăgând şi publicul după el.

Dramaturgului Tennessee Williams, un simbol al teatrului american, îi era frică de bătrâneţe şi boală, dar în acelaşi timp îi era frică de plictisul publicului, dozând ca un farmacist acţiunea dramatică. Regia lui Fătulescu e inertă, reuşind pe alocuri să scoate nişte glumiţe pe suportul textului.

Strategia de marketing a Teatrului Mic de a scoate premiera înaintea alegerilor este bună; bătrânul arţăgos Cornelius McCorkle având caraghioase pretenţii politice, ca şi alţii de pe alte „scene” mai apropiate nouă. Oricum, nu asta e cheia spectacolului, ci cred că aspira la ceva tip “Sonata Fantomelor” de Strindberg, concepţie fidelă dorinţei dramaturgului american. Spaţiul static sau mai degrabă stătut, conceput de regizor împreună cu scenografii Ştefan Caragiu şi Liliana Cenean, defineşte casa fisurată, atât la propriu, cât şi metaforic, prin care curge ploaia şi se prelinge din când în când demenţa.

Tennessee Williams aparţine spaţiului cultural american, dar putem vorbi de un grad de universalitate a operei sale în cadrul globalizării culturale. Astfel, pot înţelege atelele poveştii, dar nu rezonez la vreun nivel. Fără a da vreo sentinţă definitivă şi irevocabilă de vinovăţie asupra cuiva, nu pot totuşi să nu observ că undeva, pe drumul între scenă şi public, aceasta Doamnă (şi mă refer aici la spectacol) refuză a deveni o lady. Poate nu ar fi aşa dacă cineva şi-ar asuma inteţia de a face un spectacol pentru doi mari actori, care merită să fie văzuţi chiar şi în contextul dat. Dar atât.

De aceea, titlul original al piesei “A house not meant for standing” se potriveşte de minune acestei construcţii, care se clatină sub greutatea propriilor intenţii bune.