Acum două săptămâni s-au reluat la Sala Rapsodia din Bucureşti reprezentaţiile cu spectacolul „Doi dintre noi”, creaţie care le aparţine în exclusivitate artiştilor Ana Pepine şi Paul Cimpoieru, câştigătoare a Medaliei de Aur la ediţia de anul trecut a Festivalului Internaţional de Dramă şi Pantomimă de la Belgrad.
Producţia, concepută şi interpretată de cei doi tineri membri ai Companiei „Passe-Partout Dan Puric”, este în primul rând o invitaţie la reverie şi, în al doilea rând, o ilustrare a unui program estetic căruia trupa îi este fidelă de mai bine de zece ani. Poveste fără cuvinte a dragostei şi a frumuseţii ei, spusă prin limbajul atotputernic al sugestiei, „Doi dintre noi” se joacă energic şi delicat, cu umor cald şi mişcare tandră. Creaţie scenică ce are meritul de a depăna ispititor şi optimist veşnica poveste de iubire dintre un el şi o ea şi de a pune în lumina tocmai frumuseţea banalului, a aparentei obişnuinţe dintr-o idilă, spectacolul invită la o redescoperire. Pe de o parte, a dorinţei înnăscute de a trăi în doi, a căutării unei jumătăţi, o căutare pe cât de obişnuită şi de inevitabil instinctuală, pe atât de fermecătoare. Pe de altă parte, a forţei unui limbaj cu adevărat universal, înzestrat cu capacitatea de a crea un efect emoţional puternic.
Tocmai acest limbaj, în interiorul căruia pantomima şi teatrul-dans decupează un eseu scenic în care se văd foarte limpede calităţile interpreţilor, energia lor şi plăcerea de a juca, de a spune încă şi încă o dată o poveste pe care toţi o ştiu şi pe care norocoşii o trăiesc mereu şi mereu, de când lumea şi pământul, face ca „Doi dintre noi” să nu se preteze la o cronică în sensul tradiţional al cuvântului. Instrumentele acesteia ar fi inadecvate la obiect. Spectacolul de aproape o oră, pe care Ana Pepine şi Paul Cimpoieru îl interpretează cu o plăcere molipsitoare, cu delicateţe şi siguranţă, trăieşte într-un spaţiu artistic fără graniţe şi fără reguli, în care totul pare permis. Corespondent al mişcării sufleteşti – de la curiozitate şi ispită la dorinţă şi împlinire, de la tachinare la bucurie, de la dăruire la veneraţie fermecată -, mişcarea exterioară, fizică se dovedeşte a fi, şi de data aceasta, un comunicator mai eficient decât ar putea fi cuvântul rostit pe scenă. Eficient pentru că-şi atinge scopul, adică deschide ochi şi destupă urechi, ajungând astfel, simplu, direct în inimă. Stările dragostei – de la naştere la împlinire şi la viaţa în interiorul unei deplinătăţi din care nu lipsesc micile conflicte, „sare din bucate” – se desfac în multe nuanţe în faţa spectatorilor. Sugestivitatea, atuul infailibil al acestui limbaj, are marele avantaj de a nu livra o marfă cu etichetă, iertată fie-mi exprimarea. Dimpotrivă, ea îi permite privitorului să vadă ce poate şi să reacţioneze după cum e construit.
Astfel, „Doi între noi” înseamnă, de fapt, atâtea spectacole câţi spectatori în sală. Libertatea nelimitată posibilă datorită limbajului nonverbal ne lasă pe fiecare să înţelegem ce vede el la ea, ce o atrage pe ea la el, ce-i displace lui la ea, ce-o enervează pe ea la el, ce vrea unul, ce-şi doreşte celălalt, cum se simt împreună, de unde pornesc, unde ajung şi unde ar putea ajunge etc. etc. etc.
Scena goală le permite interpreţilor să-şi arată forţa, evidenţiată simplu şi sigur. Fără artificii, exprimând mişcări sufleteşti cu nuanţele lor cromatice (sugerate elegant de elemente minime de decor şi de jocul luminilor) şi cu lumile de sunete ce la corespund (uneori muzica veneţianului Vivaldi, alteori o canţonetă sau o melodie la modă acum câteva decenii sau la începutul secolului trecut), Ana Pepine şi Paul Cimpoieru sunt personaje într-un fel de tablou viu, mişcător, mereu altfel. Cei doi artişti, personaje principale dintr-un spectacol care li se datorează în întregime, interpretează mereu altfel o partitură etern la modă. Fidel, cum spuneam programului estetic al companiei din care fac parte, program care, spun unii, şi-ar fi epuizat posibilităţile de expresie, spectacolul demonstrează tocmai contrariul unei asemenea reacţii. „Doi dintre noi” are avantajul şi meritul de a fi, la fiecare reprezentaţie, un alt spectacol.
Print