Don Quijote visează inegal

Textul pe care-l propune Dan Tudor pentru spectacolul „Visul lui Don Quijote” de la Teatrul de Comedie este o adaptare liberă după dramatizarea lui Mihail Bulgakov la romanul lui Cervantes. Aşadar, iluzie la puterea a treia… Povestea lui Don Quijote, aşa cum e ea scrisă de Cervantes, cu toată structura ei simbolică ce a marcat secole de literatură, se încarcă de toată simbolistica politică a lumii lui Bulgakov, iar Dan Tudor riscă o nouă interpretare, recitind textul într-o cheie personală.

O coproducţie ArCuB-Teatrul de Comedie, „Visul lui Don Quijote”, aşa cum e gândit de Dan Tudor, e genul de producţie potrivită cu o sală mică, în care importantă este apropierea de public, pe care de altfel mizează din plin. Povestea cavalerului din La Mancha este mutată într-un spital de psihiatrie şi e construită pe ideea „teatru în teatru”. Formula regizorală e simplă, aproape superficială (deşi meritul ar fi că superficialitatea e asumată). Un spaţiu alb (scenografia lui Cătălin I. Arbore) – o posibilă cameră de spital – un pat, o măsuţă cu ustensile medicale, un scaun, pânză albă, două trotinete şi alte obiecte… gen mătură, lighean etc. toate de folosit pe bază de imaginaţie. Plus o telecomandă teleportată în lumea lui Don Quijote şi folosită la proiecţia video în timp real.

Dan Tudor vorbeşte despre vis, despre o lume intermediară, între ficţiune şi realitate, în care visul creşte şi se dezvoltă, transformându-se în ceva ce lumea noastră ar numi „boală psihică”, iar o lume ideală ar numi „viaţa e vis…” Renunţând la atributele concrete ale imaginarului lui Cervantes, Dan Tudor păstrează doar simbolul, adaptat la realitatea secolului 21, şi-l transformă pe Rosinante în trotinetă şi morile de vânt în oameni, iar câmpul de luptă în salon de spital. Complicând planurile (adesea inutil) regia împinge la extrem jocul iluzie-realitate, iar Don Quijote nu e decât un candidat la donquijotism, care la sfârşitul spectacolului în spectacol se îmbracă şi pleacă acasă părăsind lumea „nebună, nebună, nebună” în care îi plăcea să evadeze. Un fel de nebunie contrafăcută în scopul defulării… În care jocul de-a teatrul se combină până la contopire cu jocul de-a nebunia, cu jocul de-a visul, cu jocul de-a ficţiunea şi cu jocul de-a jocul… Motiv pentru care planurile se pierd, iar spectatorul rămâne cu o structură de suprafaţă (şi cam atât) la care reacţionează evident pe parcursul reprezentaţiei.

Alegerea lui Marius Bodochi pentru rolul lui Don Quijote e potrivită până la punctul în care regia, nedezlegând cu adevărat între iţele complicate ale jocului în joc (ba dimpotrivă, le complică şi mai mult), lasă impresia că a creat un personaj care să-l caricaturizeze pe Cavalerul Tristei Figuri. Dar decizia nu este cu adevărat asumată, iar jocul lui Marius Bodochi – oscilând în permanenţă între autoironie îngroşată şi seriozitate – este inegal de la o scenă la alta. În aceeaşi capcană alunecă şi Mihaela Teleoacă, prinsă între iţele mai multor personaje pe care le descâlceşte parţial. Desigur, există în permanenţă un plan de rezervă pe care regia l-a pregătit tocmai ca să mascheze aceste oscilaţii… Jocul inegal pare să fie asumat, pentru că situaţiile scenice îi permit lui Dan Tudor să se joace cu planurile şi cu nivelele de interpretare.

Reuşită cu adevărat rămâne scena în care foloseşte proiecţia video, pentru că e singurul moment în care „lupa” se apropie de personaje, iar camera dezvăluie fiecare gest (aproape fiecare gând) al lui Don Quijote în multiplele lui ipostaze – Alonso Quijano, bolnavul psihic, actorul care-l interpretează etc.

Ce se pierde însă într-un frumos balon de săpun în montarea de la Sala Studio a Teatrului de Comedie este poezia profundă a textului lui Miguel de Cervantes. Care, updatată şi citită prin atâtea planuri pe care psihologia colectivă şi individuală a omului secolului 21 le-a adăugat doar pe verticală, se disipează…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.