Dorian Gray, portretul omului modern

În Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, încheiat acum o lună, a fost invitat în ultima seară un spectacol de la Burgtheater din Viena, prezent pentru prima dată în România. Deschis cu „Idiotul” lui Eimuntas Nekrosius, FITS s-a încheiat cu „Portretul lui Dorian Gray” în regia şi adaptarea lui Bastian Kraft şi avându-l drept protagonist pe Markus Meyer, una dintre vedetele Burgtheater la acest moment.

„Portretul lui Dorian Gray” este una din acele montări tulburătoare, pe care e nevoie să le laşi să se aşeze, ca să poţi vorbi despre ele. Dincolo de extraordinara propunere scenică – Markus Meyer interpretează singur toate rolurile din textul lui Oscar Wilde, prezent în scenă şi în acelaşi timp în imagini înregistrate şi proiectate pe monitoare – spectacolul de la Viena e mai degrabă un prilej de a medita la sensurile teatrului, ale lumii şi ale fiinţei, deopotrivă. Şi nu că n-ar fi acesta rostul şi sensul teatrului, dar, cum spectacolul contemporan, cu cât se supune mai mult tehnicii şi tehnicilor, cu atât devine doar o oglindă a lui însuşi sau a unei lumi (prea) subiective a regiei, o asemenea versiune scenică a unui text precum „Potretul lui Dorian Gray” este surprinzătoare.

În primul rând, prin decuparea extrem de inteligentă a romanului lui Wilde, prea puţin dramatic în esenţă şi greu dramatizabil – deşi au existat încercări şi pe scena autohtonă, dar nu la fel de reuşite… („Portretul lui Dorian Gray” în regia lui Dragoş Galgoţiu, la Teatrul Odeon, cu Răzvan Mazilu în rolul titular). Şi în al doilea rând, prin lectura pe care o propune spectacolul, şi care amestecă, filtrează şi cerne lumile, pe cea a lui Wilde, de amurg de secol 19, şi pe cea contemporană, de sfârşit de secol 20 şi început de mileniu. Mitul lui Narcis, vechi de când lumea, căpăta în romanul lui Oscar Wilde, într-o epocă ce începea să-i fie tributară lui Freud, reflexe puternice pe care „psihanaliza” de secol 21 le adânceşte, până la limita la care obsesia pentru fizic a lumii noastre s-a transformat în psihoză. Cu aceste planuri se joacă de-a lungul celor aproape 80 de minute de spectacol regizorul Bastian Kraft, construind pe scenă un schelet metalic, populat doar de ecrane şi monitoare, din care vorbesc şi se arată chipuri diferite ale aceleiaşi personalităţi. Şi durează ceva vreme până când înţelegi că fiecare dintre proiecţii este, în fapt, un alter ego al celeilalte proiecţii şi, în ultimă instanţă, al lui Dorian Gray cel prezent fizic în scenă, dar cu chipul în permanenţă acoperit de o mască strălucitoare şi înfiorătoare în acelaşi timp: măştile omului modern, care se ascunde de el însuşi în spatele obsesiei pentru trup, în epoca noastră dusă la extrem şi mult mai vizibilă decât în cea a lui Wilde – iar regizorul alege să construiască întreaga montare pe această idee, dublată de nevoia de a se ascunde a omului „recent”.

De a se ascunde sub operaţii estetice, sub „tinereţea veşnică” artificială, sub şi în el însuşi, sfâşiat între lumină şi întuneric, chinuit de egoism, rupt între „pictorul Basil” şi „Lord Henry”… fiecare dintre ei, o latură a lui însuşi. Asta propune spectacolul de la Viena. Omul modern, aşezat sub „lupa” falsă a monitoarelor, care îl fragmentează şi-l desface în zeci de bucăţi ce nu mai reuşesc să refacă o fiinţă întreagă. Angoasa unei lumi în care straturile multiple ale fiinţei nu reuşesc să se aşeze unul peste altul şi să se lipească, omul rămânând un rătăcitor în sine însuşi, ce se ascunde în spatele unui „tablou” perfect pe care şi-l construieşte ajutat de societate, toate sunt dezvoltate şi reprezentate în montarea de la Burghtheater.

Singur în scenă, actorul – un mic monstru purtând o mască de care nu e conştient – îşi dă replica sie însuşi, din monitoare, în celelalte ipostaze care-l reprezintă la fel de bine. În fapt, el este cel care şi-a creat portretul şi tot el cel care s-a dus pe sine în ispită. El e cel care îl ucide pe Basil în sine şi tot el cel care-şi cară tabloul în mansardă, departe de ochii tuturor. Este aici toată „magia” falsă a unei societăţi sută la sută tributară spectacolului şi televiziunii. Este vorba despre un întreg cult al aparenţei şi al aparentului subtil pus în discuţie. Iar masca pe care o poartă pe chip Dorian Gray de la început şi până la sfârşit şi pe care nu reuşeşte să şi-o scoată nici în final e doar o replică în oglindă a fiinţei din şi de lângă noi, întoarsă pe dos. Toate imaginile reflectate pe ecrane, cu multiplele persoane şi personalităţi ale lui Dorian sunt imaginea, iar el, actorul în carne şi oase cu masca monstruoasă, este realitatea dinlăuntru.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.