Dorina Chiriac: Publicul taxează minciuna

Aceasta este convingerea fermă, exprimată răspicat, a unei actriţe pe care cei care nu merg la teatru o ştiu din filme ca „Terminus paradis” şi „După-amiaza unui torţionar”, de Lucian Pintilie, sau din  „Furia” lui Radu Muntean.  Însă Dorina Chiriac face teatru la Bucureşti de când a terminat facultatea, fiind angajată a Teatrului de Comedie, dar şi una dintre figurile cele mai familiare amatorilor de spectacole independente. Mai nou, îşi încearcă mâna şi la regie. În toamna aceasta, numele ei apare, în ambele ipostaze, pe afişele multor spectacole – câteva la Teatrul Luni de la Green Hours, „O scrisoare pierdută”, „Femeia care şi-a pierdut jartierele” şi altele la Teatrul de Comedie, „Jocul de-a adevărul”, şi nu numai, la Metropolis.

Dornică să despice firul în patru, să înţeleagă ce şi cum face pe scenă, Dorina Chiriac povesteşte că ocoleşte drumurile bătute şi că nu crede în principii, pentru că ele înseamnă rigiditate şi, deci, stagnare şi lipsă de deschidere. Cât despre public, actriţa pe care am admirat-o în „Ioana şi focul”, în „Lear”, montarea lui Andrei Şerban de la Teatrul Bulandra, în „Oase pentru Otto” la Green Hours etc., crede că lipsa adevărului de pe scenă duce sigur la pierderea publicului.  Despre minciună, care are picioare scurte, despre nevoile spectatorilor şi ale artiştilor am discutat cu Dorina Chiriac într-o dimineaţă de septembrie, pe terasa de la Clubul Green Hours, înainte de o repetiţie. 

Cum ştii, am terminat „O scrisoare pierdută”, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul de Comedie. Apoi am sărit la mare (unde nu-mi place deloc) de dragul fetiţei mele. De obicei, noi două ne încheiem însă vacanţa la munte, că iubim verdele. Am definitivat după aceea şi „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, spectacolul lui Silviu Purcărete.

Apoi am intrat rapid în începutul de stagiune, demarând două proiecte particulare ale Liei Bugnar. Pe 19 septembrie, are loc premiera unuia dintre ele, montat după o piesă concepută pentru Teatrul Luni de la Green Hours. E vorba despre un „tribut” adus lui Voicu Rădescu, om care ne-a ajutat întotdeauna la vreme de restrişte. Premiera producţiei „Noi patru” pe care am şi regizat-o va fi la Green Hours, după care voi juca spectacolul în diverse spaţii, alături de Maria Obretin, Ilinca Manolache şi Lia Bugnar. Ne propunem să câştigăm şi bani din asta, teatrul mergând, în general, foarte bine.

Celălalt spectacol pe care-l regizez este „O piesă deşănţată”, după un text tot al Liei Bugnar. În ea vor juca autoarea, Marius Manole, Radu Iacoban, eu şi Andrei Huţuleac, student foarte talentat, în anul al III-lea la actorie.

Pe de altă parte, toamna va însemna şi reluarea unor spectacole de la Teatrul de Comedie, de la Teatrul Bulandra şi de la Metropolis… Şi mai am şi „Oase pentru Otto” la Green Hours, şi un concert la Stockholm cu Ada Milea, cu care plănuiesc şi un alt proiect…

Cum faci faţă?

Proiectele demarate din pasiune ies întotdeauna, poate tocmai pentru că implică un consum emoţional mare şi alert. De obicei, proiectele în care te întâlneşti cu cine şi unde vrei ies foarte repede, nu sunt atât de chinuitoare, nu-ţi mănâncă din personalitate. E o regulă în orice meserie – când îţi place, iese.

Te simţi în continuare mai bine în sfera independentă decât în teatrul de stat?

Da. Dar şi în teatrul de stat mă simt bine când îmi sunt aprobate condiţiile. S-a întâmplat la Teatrul de Comedie şi la Metropolis şi probabil că se va mai întâmpla.

Pe de altă parte, îmi convine să fiu independentă pentru că pot duce spectacolul unde vreau şi astfel pot câştiga şi ceva bani. Când mă gândesc la un proiect, îmi apare în faţă şi figura copilului meu… E firesc. Nu mai sunt atât de hippie, n-am cum, nu-mi permit.

Şi mai am o responsabilitate, de ce să nu recunosc? Sunt atâţia tineri cărora le place să umble după mine şi care m-ascultă, oameni care mă admiră… Nu pot să-i înşel…

Crezi că există ceva anume de care tinerii de acum au nevoie mai mult decât au avut cei care erau de vârsta lor acum zece ani, să zicem?

Mă uit la cei care au trecut acum de 20 de ani. Sunt o generaţie mai inteligentă, cu o medie de inteligenţă şi de înălţime superioară celor din generaţia noastră (râde). Mă-ntristează că începe să se atrofieze organul emoţiei în generaţia lor şi lupt pentru asta, dar probabil că e un fenomen care ţine de supravieţuirea speciei, în contextul social, planetar, pe care-l trăim. Chiar e un sindrom, pe care-l observ şi la tinerii artişti. Ei nu se mai emoţionează aşa… Sunt strânşi în spatele unui perete pe care mie îmi place să-l zgândăr… Fac un pariu cu mine să ajung să văd ce anume îi poate scoate din ei, ce-i face să vibreze…

Şi reuşeşti?

Da. Am în general abilitatea asta. Îmi face mare plăcere să-i ajut pe cei cu care lucrez să descopere singuri nişte bucurii ale actoriei. Yuryi Kordonskyi zice că, dacă faci meseria asta, ai privilegiul să trăieşti mai multe existenţe. Pe de altă parte, Mariana Mihuţ mi-a spus odată în culise, la Teatrul Bulandra, când jucam „Lear”: „Dorina, acum noi putem fi singura breaslă din această ţară unde nu se pot face lucrurile decât cinstit!”. Da, aşa este. Publicul taxează minciuna imediat. Nu dă cu ouă, că poate nu şi-a adus la teatru, dar n-o să mai vină să te vadă etc. Teatrul funcţionează numai cinstit, credibil, prin consum maxim în scenă. Şi asta încerc eu să scot de la tineri.

Dar simţi energiile scenei cu forţa cu care le simţeai la început?

Da. Dacă la mine intervine rutina, tu o să vezi din sală. O să începi să te uiţi la tivul de la rochia mea, la pantofii mei şi la ce formă de picioare am… Eu trebuie să muncesc secundă de secundă pentru ca tu să te uiţi unde vreau eu. Se observă când actorul e în disconfort pe scenă. Şi ai şi tu un disconfort în sală, ceea ce e normal – nu ne face plăcere să vedem un om în suferinţă… Dacă actorul nu e unde trebuie în timpul spectacolului, spectatorul n-are cum să fie unde trebuie. Păcăleala nu mai merge în 2011.

Totuşi, există destule spectacole proaste care fac săli pline.

Aici nu e ca la piaţă, unde-ţi alegi ardeii pe care-i vrei. Când vine vorba despre teatru, te iei după alţii şi mai iei şi plasă. În general, în teatru reclama se face „din gură în gură” – „Du-te, bă, să vezi spectacolul ăla cu Mălăele, pentru că e senzaţional!”. Altfel, vedeta face reclama, alături de numele teatrului, dar ele nu garantează reuşita, bineînţeles.

Să ne întoarcem la prezentul tău. Cum de te-a ispitit regia?

S-a întâmplat pur şi simplu. Dintotdeauna am fost chemată să-mi dau cu părerea la spectacole în lucru. Încet-încet, am ajuns să şi semnez regia câtorva. Îmi place să regizez pentru că-mi place să „depanez” oameni (mi se zicea „Depanatorul”.). Nu fac decât să urmăresc un drum psihologic al unui actor într-un rol şi să simt momentul în care optează pentru o cale care nu duce unde trebuie. Văzând de ceva mai departe, îl pot întoarce din drum şi-i spun să încerce altceva.

Probabil că îi datorez asta privirii de ansamblu. Pe mine nu mă interesează doar rolul meu. La un moment dat, Gelu Colceag mi-a spus că e un defect. Mi-a zis aşa: „Ai apucături de regizor în scenă, nu de actriţă. Actorul vrea să iasă el în evidenţă. Or, pe tine te preocupă reuşita spectacolului.” Eu i-am răspuns, bineînţeles, că aşa ne-a învăţat pe noi Sanda Manu la facultate că trebuie să iasă spectacolul şi că, dacă nu înţelege povestea, omului din sală n-o să-i placă nici de mine. Pot să fiu eu absolut genială, dacă cel din sală nu pricepe, n-am făcut nimic… E ca atunci când nu se aude ce spui pe scenă. Poţi fi senzaţional la prim-plan…

Ce trebuie să aibă regizorul din faţa ta ca să mergi în direcţia pe care ţi-o arată?

Trebuie să fie Alexandru Dabija (râde).

Cum e Alexandru Dabija?

E cel mai inteligent dintre marii regizori. Are întotdeauna legătura cu pământul, fiind la curent cu tot ce întâmplă în jurul lui, şi nicio secundă n-are nimic de demonstrat şi nicio redută de cucerit. El nu vrea „să rupă gura”, să ia un premiu… E lipsit de ambiţii sociale în timpul lucrului. Înclin spre el pentru că semăn puţin cu el în tot.

Dar Silviu Purcărete, cu care tocmai ai lucrat?

E alt mare artist. Când l-am întâlnit, mă aşteptam la altceva pentru că el a făcut mai ales spectacole de anvergură, cu uriaşe desfăşurări de forţă. Or, „Femeia care şi-a pierdut jartierele” e un spectacol în trei personaje. Am avut suprinza să dau de un Purcărete care n-are, nici el, nimic de demonstrat, care-i lasă o mare libertate artistului, îl lasă să-nflorească şi să vorbească, care ascultă şi pune cap la cap…. După care vine… sclipirea şi găseşte ce-l defineşte. Aşa că lumea se uită la spectacol şi vede că e al lui Purcărete.

Este unul dintre acei artişti la care actorul nu e în prim-plan.

E vorba despre spectacolele de autor, bineînţeles, care sunt asemenea filmelor de autor. E vorba despre diferenţa dintre regizorul-artist şi regizorul care face ce fac eu când regizez, adică e în slujba actorului, când lucrează o piesă care o cere şi refuză „viziunea”, deci nu poţi încurca spectatorul cu nu ştiu ce artificii de amplasament, de imagine… Primul optează pentru o direcţie la care nu s-a mai gândit nimeni şi duce tot în zona aia.

Eu nu-mi permit asta, ca regizor-artizan. Fiind actriţă, pun totul în slujba actorului. Cum zicea Mălăele la un moment dat, „sunt pentru dictatura actorului”. De ce? În primul rând, pentru că-mi face plăcere, şi-n al doilea rând pentru că ţine. Oamenii vin la teatru şi vor să se implice, să trăiască, să vină cu tine. Se întâmplă mai ales în spectacolele de actori şi mai puţin în cele de imagine, în „marile montări”. În astfel de cazuri, participarea noastră e mai rece sau, rar, trăim momente scurte, în care ne emoţionează ceva. Spectacolele de câţiva actori au capacitatea să ne ia cu ele o oră sau mai mult. Oamenii ies în general cu o stare de bine – s-au distrat, s-au şi emoţionat etc…

Aleg textele Liei Bugnar, de exemplu, pentru că sunt drame comice care pun în valoare actorul. Actriţele mari stau la coadă la ea. Şi, totuşi, ea încă mai scrie pentru mine (râde)…

Mai ştii ce spectacol te-a împins pe drumul spre a gândi aşa?

„Iluzia comică”, spectacolul lui Ducu Darie de la Teatrul de Comedie. Era primul meu rol important. Erau anii în care am luat premii şi pentru rolul din primul film pe care l-am făcut cu Lucian Pintilie… Pentru „Iluzia comică” am câştgat mai multe premii.

De ce a fost important pentru tine?

Pentru că m-am întâlnit cu Ducu Darie, un foarte mare regizor, atunci magician. Puţini regizori au capacitatea de a veni cu tine pe scenă empatic. Majoritatea-ţi arată cum ar face ei, ceea ce nu poate fi deloc cum ai face tu dintr-o sută de motive. Ducu Darie, cât era el de mare (pe-atunci noi îi spuneam „Ratonul”), a venit pe scenă să-i arate Deliei Nartea un dănsuleţ. Te uitai la el şi el devenea dintr-odată mititel şi graţios. Asta, pentru că înăuntru era cum făcuse ea şi gestul lui spune „uite, apelez la orice ca să ajung la tine şi să-ţi explic ce vreau eu, dacă nu-mi sunt de ajuns cuvintele, dacă tu nu mă poţi urmări”. Reuşea să fie mititel şi graţios, ceea ce se poate spune despre puţini regizori, adică cei mari – Lucian Pintilie, Alexandru Dabija, Silviu Purcărete.

La regizori şi nu numai, empatia nu e un talent, ci o capacitate extrasenzorială, pe care o ai sau nu. Dacă o ai, se poate hrăni şi dezvolta mai ales printr-o astfel de meserie. Mulţi oameni, mai uscaţi sau mai cerebrali, nu reuşesc să simtă ce simte cel din faţa lui. Am cunoscut şi regizori-ingineri. Eu, care lucrez empatic, m-am trezit în faţa unui perete rece şi n-am putut continua lucrul. S-a întâmplat la roluri importante. Am renunţat şi după o primă întâlnire. Pentru mine personal, prima întâlnire e cea mai importantă. Abia după acea vorbim despre rol, despre cum vedem lucrurile… Dacă nu există provocare, dacă nu pot descoperi în rol ceva despre mine ca artist, dacă el nu mă face să inventez mijloace noi, nu mă poate atrage. Nu-mi plac locurile pe unde-am mai fost.

Dar dă-mi voie să-ţi spun că eşti o actriţă care-şi permite să renunţe şi să refuze. Mulţi sunt bucuroşi să primească ce li se oferă.

Nu. Mi-am permis să refuz când nu eram băgată în seamă, fiind de câţiva ani la Teatrul de Comedie şi jucând „senzaţional” roluri mici (râde). Aşa sunau cronicile. Florica Ichim scria cam aşa: „Ca de obicei în roluri mici, Dorina Chiriac este senzaţională.”

Noroc că ai umor!

Să ştii că mă simţeam bine! N-am fost niciodată disperată în sensul ăsta.

E important pentru igiena actorului să nu primească orice?

Dacă poate să primească orice, foarte bine. Dacă nu simte că-şi merge împotrivă din punct de vedere chiar medical – că nu pot persevera în ceva care-mi face rău – e foarte bine. Dacă nu te simţi bine, lucrurile n-au cum să iasă nici social, nici material. Poate doar în meseriile în care reuşita nu presupune investiţie emoţională personală.

Ce fac, dacă merg mai departe, deşi nu mă simt bine? Regizorul o să se salveze, pentru că e mare. O să-mi pună nu ştiu ce lumină, nu ştiu ce rochie de Dragoş Buhagiar, iar eu nu trebuie să fac nimic…. Şi, nu ştiu de ce, o să mă plimb cu acest spectacol prin toată Europa. Mie nu-mi trebuia aşa ceva. Simt că-mi intră o toxină în sânge. Şi, apropo de simţ, simt de la început dacă poate să-mi iasă un rol sau nu. Dacă nu vrei premiu şi contextul ţi-e bun, sunt şanse mari să iasă. Dacă nu tremuri la gândul că poate o să iei Premiul UNITER…

Există astfel de artişti?

Da. Se şi vede, pentru că sunt oameni uscaţi, ceea ce nu e rău – nu putem fi toţi artişti, trebuie să fie şi actori… Altfel, am fi prea mulţi şi ne-am bate pe viaţă şi pe moarte! I-am şi zis, la un moment dat, unui actor care a alunecat puţin în derizoriu „Ţine-o tot aşa, că e nevoie de cât mai puţini!”. Dar, dacă nu te simţi bine aşa şi nu faci rău nimănui, e în regulă. Pe mine nu mă interesează să schimb faţa lumii.

Dar ce te interesează?

Să las o urmă în ochii celui care mă priveşte la teatru.

Asta voiai şi în studenţie?

Din fericire sau din păcate, am crezut asta dintotdeauna. Mai sunt absolvenţi care-mi spun că acum nu pot cutare, din cauza vârstei. Şi eu le răspund că, dacă nu pot acum, nu vor putea niciodată. Dacă eşti într-un grup şi brusc începi să ai pretenţii că tu eşti mai artist decât toţi, n-o să te ia nimeni în seamă, doar o să se mire…

Dar pe tine te ia toată lumea în seamă. Tu în ce etapă te simţi?

În vreun rol n-am apucat să mă simt rău, pentru că am renunţat la timp, astfel încât să nu deranjez pe nimeni. Dacă nu crezi în ce faci, nu faci treabă bună. N-ai cum să fii actor bun, dacă nu crezi în ce faci. De-aia avem actori slabi, pentru că merg mai departe, deşi simt că textul e prost, că situaţia e falsă etc. Eu n-am atâta încredere în mine, încât să merg mai departe când nu cred, să-mi spun c-o să-i păcălesc.

Revenind, te aşteaptă o toamnă plină.

Meseria îmi consumă surplusul de energie. Sunt hiperkinetică şi-mi trebuie o ocupaţie care să mă pasioneze! Aşa se mai retează din hiperactivitate.

Nu cumva ajungi inevitabil şi la compromis aşa?

Compromis înseamnă să accept ceva ce nu-mi face bine. Pe de altă parte, oameni mai deştepţi ca mine au spus clar că omul care „are principii” şi nu le încalcă e un om care nu evoluează. Eu n-am principii, am simţ bun pentru mine. Nu stabilesc reguli, ci doar nu fac ce nu pot să fac.

Telenovela nu este o soluţie. Poate dacă aş fi plătită exorbitant… Telenovela înseamnă proiect à la longue, îţi cere să lipseşti mult de acasă. Şi, dacă intri în industria respectivă, intri într-o religie, şi eu nu pot să fac parte dintr-o religie de acest gen decât dacă cred tare în ea. Poate dacă s-ar face „Dr. House” la noi, mi-aş lua copilul la filmare şi n-aş mai comenta!