Dorina Lazăr: Bucureştiul arată precum talk-show-urile politice: seminţe goale…

Vă amintiţi filmul „Angela merge mai departe”? Sau „O vară de neuitat” sau „Năpasta”… Despre Dorina Lazăr e greu să vorbeşti în câteva cuvinte, să-i schiţezi portretul, pentru că o întreagă istorie a teatrului şi a filmului ultimelor patru decenii se leagă de numele ei. Din 2003, Dorina Lazăr este şi directoarea Teatrului Odeon. Despre viaţa ei în teatru şi în lume şi despre lumea şi teatrul din viaţa ei, am stat de vorbă cu actriţa Dorina Lazăr.

Cum arată Bucureştiul Dorinei Lazăr la sfârşit de stagiune 2010?

Oribil. Bucureştiul arată din ce în ce mai rău. Bucureştiul de acum zău dacă mai are vreun pic de romantism. Eu sunt din Hunedoara şi când am venit la Bucureşti m-am obişnuit foarte greu. La mine erau dealurile şi era vegetaţie şi am trăit în curte şi aveam câmpia la capătul străzii… Dar oricum, Bucureştiul de azi nu mai are nimic comun cu Bucureştiul de acum 40 de ani.

Şi cum era Bucureştiul de acum 40 de ani?

Un Bucureşti cu multe parcuri, cu mulţi copaci. Cea mai mizerabilă acţiune a unui om e să omoare un copac. Tatăl meu a fost brigadier silvic şi ştiu că menirea lor, a lucrătorilor în silvicultură, era să îngrijească pădurea. Tot timpul îl auzeam pe tata vorbind de pepinieră şi de puieţi. Şi acum constat cu disperare, am făcut un drum în primăvara asta de la Satu Mare până la Iaşi… Se miră oamenii că pleacă dealurile? Dar dealurile sunt chele, sunt fără copaci. Cum să nu plece. Zilele trecute, la mine în curtea de lângă imobilul unde locuiesc au tăiat un castan care avea aproape 100 de ani. Şi l-au scos doar pentru că vecinul meu vrea să-şi facă un spaţiu comercial. Şi s-a dat cu aprobare de la primărie fără ca nimeni să vină să vadă cum arată acel copac. Un castan e un obiect de artă. Ăsta e Bucureştiul în care eu sunt obligată să trăiesc – eu stau în sectorul 5, un sector care nu are nici un fel de contract cu vreo firmă de salubrizare, de îngrijire a străzii. Îmi doresc din suflet să plec din acel sector pentru că e un sector uscat, un sector mort. Piaţa Kogălniceanu, spre exemplu. Cred că n-a fost măturată de anul trecut din octombrie. Nu mai e o floare, nu mai e nimic. Numai mizerie, numai pungi aruncate pe jos, numai coji de seminţe. Cred că Bucureştiul arată aşa cum arată emisiunile de televiziune, cum arată talk-show-urile politice. Exact aşa. Seminţe goale…

Cum s-a schimbat teatrul în lumea asta de care spuneţi că odată era altfel? Cum era teatrul atunci, cum e acum?

Teatrul e frumos tot timpul. Suntem atât de fericiţi şi de binecuvântaţi de Dumnezeu pentru că şi atunci, şi acum, am supravieţuit, noi, cei care lucrăm în teatru, prin teatru. Noi suntem feriţi de foarte multe lucruri dintre cele care se întâmplă în afară. Trăim în lumea noastră, suntem nebuni, suntem prinţi, suntem iubite, ibovnice, ucigaşi, dar avem o lume a noastră, în care credem şi care ne-a păstrat o structură echlibrată. Pentru că dacă te laşi năpădit de ce se întâmplă în afară clachezi repede.

Şi atunci mai e teatrul oglinda lumii?

Este. Este oglinda lumii. Eu vorbesc de viaţa noastră… noi cu noi. Dar teatrul e oglinda lumii în primul rând prin texte. Şi slavă Domnului că la Teatrul Odeon s-a făcut un repertoriu care cred că e elocvent pentru ce se întâmplă acum. Sau cel puţin ne străduim să fie.

Ce s-a schimbat esenţial de acum 40 de ani şi până azi?

Foarte multe. S-a schimbat raportul dintre actor şi profesia lui. Generaţia asta a noastră , cât mai e din ea, şi foarte puţin din generaţia mai tânără au cu teatrul,  cu scena, un raport de iubire respectuoasă. Nu văd prin această profesie şi prin a fi angajat într-un act artistic doar o modalitate de a câştiga bani. Mi se întâmplă foarte des să constat că singură grijă a celor tineri – regizori, scenografi, actori, dansatori, cântăreţi – cu care am de-a face este să pună pe primul plan contractul. De exemplu, am o condiţie contractuală la noi, ca, după ce a semnat contractul cu Teatrtul Odeon, dacă se mai iveşte o oportunitate pentru actor, pentru colaborator, obligaţia cu teatrul Odeon să aibă preempţiune. Şi să fim încunoştinţaţi. Crezi că respectă cineva această poveste? Nimeni. Şi te trezeşti că programezi spectacolul şi spune: „A, păi eu am spectacol dincolo.” Eu nu pot să-l oblig să nu lucreze şi, Doamne fereşte, nici nu stă în intenţia mea. Dar măcar adu-mi la cunoştinţă, pentru ca eu să ştiu cum să fac. Pe urmă, văd la actorii de vârsta mea şi la generaţiile de imediat după mine o abnegaţie, o iubire nedisimulată pentru teatru. Nu pun în balanţă: „Dom’le, cât îmi dai ca să joc bine?” Ca să joci bine, asta nu se plăteşte cu nimic. Ori joci bine, ori nu joci bine. Poate să-ţi dea şi jumătate din averea lui Cresus. Dar… sunt atât de mulţi, încât se vor cerne. Nici nu ştiu de ce s-a lărgit atât de tare această ofertă de şcoală de teatru. Eu îi deplâng. Chiar nu ştiu unde vor găsi de lucru. Sigur că da. E nevoie şi de prezentatori de televiziune… deşi văd că acum se face o confuzie teribilă între actorul profesionist şi „actriţele”, „actorii” care joacă în telenovele. S-a insituit această categorie de VIP-uri. Poate se găseşte o altă explicaţie la acest VIP decât „very important person”. Dar poate vorbeşte invidia din mine, că am îmbătrânit… (râde). Oricum, e o profesie foarte grea şi cine apucă s-o facă bine trebuie să aibă un stomac de struţ. Întotdeauna le-am spus asta copiilor.

Cum aţi început dumneavoastră să faceţi teatru?

N-a fost nici o scânteie. Maică-mea stătea în Bucureşti. Părinţii mei erau despărţiţi şi am venit în Bucureşti să dau examen la filologie şi mama a zis: „Dar ce-ar fi să dai şi la teatru înainte?” Şi am dat la teatru şi am intrat şi iacătă-mă-s. Cred că dacă ar mai fi trăit ar fi fost mulţumită de mine. A apucat să mă vadă jucând. Totdeauna spunea: „Tu ai fi bună de directoare!” (râde în hohote) Nu ştiu de ce zicea ea aşa.

Şi a existat vreo părere de rău că aţi renunţat la filologie? Sau ăsta e drumul bun?

Nu-mi pare rău. Din punctul meu de vedere ăsta e drumul bun. Nu ştiu cum se vede din afară… Dar din interior da. Mi s-a reproşat că pun teatrul pe primul loc. Şi acum îmi zice fiică-mea: „Pentru tine teatrul e mai important decât familia.”

Aţi vrut vreodată să renunţaţi?

Da. Odată, când n-am jucat. Trecuseră vreo două stagiuni şi nu jucasem deloc, eram tânără, aveam şi-un iubit care plecase în America, emigrase, şi mă bătea gândul să plec şi eu şi atunci am vrut să mă las, să mă fac stewardesă.

Stewardesă?

Da… Noroc cu Dinu Cernescu care m-a distribuit. Parcă-l aud „Ai înnebunit?!” Şi mi-a trecut. Eram la un teatru, Teatrul Regional se chema. Când am terminat eu facultatea s-a înfiinţat un teatru, Teatrul Regiunii Bucureşti. Era undeva într-un fost cinmematograf, vizavi de stadionul Dinamo, pe Ştefan cel Mare, între strada Polonă şi Tunari. Acuma sunt blocuri acolo. Fusese creat pentru un scop foarte nobil, altfel. Să ducă spectacolele şi concerte de muzică populară şi de estradă în comune. În comunele judeţului Ilfov. Şi nouă ani de zile am făcut la deplasări. Eu când îi aud acum pe copii ăştia „Vai, dar o să avem hotel, vai dar…” Plecam la ora 1.00, la prânz, şi ne întorceam la 2.00-3.00 noaptea. La 10.00 eram la repetiţie, plecam iar la 1.00 la prânz… Nu ne întreba nimeni dacă avem de mâncare. Jucam în cămine culturale. Ştii ce e ăla petromax? E o lampă mare, care dă lumină şi care are o pompă. E o sită care ia foc şi se luminează cât ţine gazul acolo şi iar pierde din luminozitate şi iar trebuie să dai la pompă. Sarcina regizorului tehnic era să stea lângă petromaxul ăsta şi să dea la manivelă ca să avem lumină. Şi am jucat şi la petromax când era curentul oprit sau unde nu era electrificare făcută.

Spuneaţi că aţi vrut să vă faceţi stewardesă. Aşadar, dacă n-ar fi fost teatrul asta ar fi fost?

Nu. Mi-e şi frică de avion acum. Nici nu mai am curaj să mă urc. Dacă n-ar fi fost teatrul, ştiţi ce mi-ar fi plăcut să fiu? Educatoare la grădiniţă sau învăţătoare. Îmi plac copiii de nu mai pot. Şi chiar ştiu să mă joc cu ei. Mă ung pe suflet, mă încălzesc pe dinăuntru.

Dacă v-aş ruga să vă faceţi un portret acum, cum ar arăta? În câteva cuvinte…

Albă, grasă şi frumoasă… (râde în hohote) Aş zice că sunt un om bun. Se zice despre mine că sunt a dracului… Aş zice că sunt un om drept. Se spune despre mine că sunt părtinitoare… Aş zice că n-am furat în viaţa mea. Sunt bănuită că fac malversaţiuni… Dar ce pot să spun e o chestie pe care mi-a zis-o Dabija: „Măi, tu ai în tine drumul muncii.” E adevărat că pot să fiu nedreaptă pentru că le cer celorlalţi să muncească tot atât de mult cât o fac eu. Şi sunt oameni care mi-au spus: „Măi, nu pot să fac cât faci tu. Nu pot. Obosesc.”

Dacă ar fi să alegeţi o întâmplare fără de care n-aţi fi ceea ce sunteţi…

Păi a fost ziua în care mama mi-a pus pe masă o poezie şi a zis: „Hai, mă, învaţ-o şi du-te şi dă şi tu la teatru!” Dacă n-ar fi fost asta… Sau poate ziua în care ea a fugit de acasă. Tot timpul ea îmi spunea: „Pentru tine am făcut-o.” Ea a murit şi eu n-am înţeles niciodată şi nici în clipa de faţă nu înţeleg de ce. Dar mă gândesc că dacă ea n-ar fi plecat de acasă… – ea a fugit la Timişoara, s-a angajtat la CFR, între timp a făcut Conservatorul şi a fost actriţă la Bulandra. De acolo a ieşit la pensie şi s-a prăpădit foarte de tânără. Dar dacă ea nu fugea de acasă nu cred că ajungeam aici. Poate ca asta să fie întâmplarea.

Amintiri din copilărie?

Copilăria mea a fost extrem de colorată. Am trăit cu vreo două mame vitrege… De la mine din capul străzii începea o fâneaţă care mergea până sus la pădure… ne adunam toţi copiii, jumate de casă era terminată, jumate era neterminată. Bunicul meu fusese zidar şi îi făcuse maică-mii o casă când s-a măritat. Când a fost gata casa, ştii, cum se cere sacrificiul ăla, Ana lui Manole zidită în casă… N-a murit nimeni, dar mama a plecat şi m-a lăsat. Aveam vreo 5 ani. Şi m-a lăsat cu taică-meu. Jumătate de casă era neterminată.Şi în jumatea aia de casă era o împărăţie de joacă. Incredibilă! Erau grinzi şi nişte scânduri de-ale groase şi noi ne urcam acolo sus şi aia era scena. Ţin minte că făceam de-atunci drăcii de-astea. Cu împăraţi, cu personaje… şi dansam cazacioc, asta ţin minte, până s-a rupt odată o scândură de-aia cu noi. Vezi, dacă stau să mă gândesc, chestia cu teatrul a tot fost în viaţa mea. La grădiniţă am făcut, mi-aduc aminte, „Greierele şi furnica”, împreună cu o colegă cu care chiar o să mă văd săptămâna viitoare când mă duc la Hunedoara. Eu jucam greierele şi ea era furnica. Pe urmă era o domnişoară, domnişoara Pipi, fusese balerină la Cluj şi avusese ceva, o boală, şi rămăsese schiloadă. Dar făcea spectacole de teatru în grădină cu copiii. Mi-aduc şi-acum aminte o replică de atunci: „Răspândeşti miasme, vrăjitoareo!” Şi tot am ţinut-o cu filologia până la serbarea de sfârşit de liceu, când mi-au dat să spun „În jurul unui divorţ” a lui Topârceanu. Şi pesemne că am spus-o aşa de bine că toată lumea mi-a spus să dau la teatru. Şi asta îmi mai amintesc. Că mă duceam la Clubul Combinatului Siderurgic pe scenă şi era o căpiţă cu paie lipită de ea şi am şi-acum în nări mirosul ăla de lipici, de mucava de scenă. Ştiu că am avut discuţii cu bărbatul meu când s-a născut fiică-mea, pesemne că i-am povestit de asta. Nu m-a lăsat s-o aduc pe fată la teatru în culise. A zis: „Nu vreau să miroasă mirosul de clei de mucava. Să nu se ia…” Şi drept e că fata mea n-a vrut niciodată să facă teatru. În schimb, a avut o excepţională profesoară de franceză şi din clasa a V-a ea a vrut să facă franceza şi aia a şi făcut.

Filologie…

Da, filologie.

Cât de greu este drumul dinspre textul scris către concret, către scenă?

Depinde de text, depinde de regizor. Dar oricum, ce-am constatat după aproape 50 de ani de teatru este că indiferent cât de lung e drumul şi cât de întortocheat, până la urmă, la premieră ajungi la modul în care ai citit prima dată textul. Prima citire de text e cea mai adevărată. După aia începi să nuanţezi, să motivezi, să te gândeşti, să faci relaţiuni, dar aia e cea mai adevărată. Asta în ceea ce mă priveşte, nu ştiu cum o fi la alţii… Şi e-adevărat şi la radio. Prima citire pe care o fac e cea mai bună. La filmare, prima dublă pe care o trag e cea mai bună. Pe mine m-a ucis, mă omora Pintilie care trăgea câte 27-28 de duble…

Şi acum, să trecem la cealaltă ipostază a dumneavoastră. Conduceţi Teatrul Odeon de ani buni. Cât de greu e pentru un artist să devină manager?

Eu, în primul rând, cred că femeile au un spirit de manager mai dezvoltat decât al bărbaţilor. N-ar fi rău să avem o femeie primar al Capitalei… Deşi o femeie nu prea e luată în serios. Eu am rămas aici, am venit director adjunct pe vremea când era Dabija director general. Până într-o zi când el s-a săturat de birocraţia asta care ne guvernează şi a zis: „Mă, eu mă duc să lucrez, că îmi pierd viaţa cu hârţoagele.” Şi am rămas eu. Sunt eu director şi am o excepţională contabilă. De ce spun „excepţională”? Pentru că e o femeie cu vederi deschise şi pe care contabilitatea n-a făcut-o să vadă totul strâmt. E a doua contabilă din teatru pe care o întâlnesc în anii ăştia mulţi – a mai fost la Teatrul Regional doamna Mateescu – care e deschisă. Mai zgârcită sunt eu câteodată… Aveam înainte un director economic care mă omora. Când era vorba de publicitate mă întreba „Dar ce-aveţi nevoie de atâtea afişe de-alea?” Revenind la manager, cred că o femeie are mai mult spirit pragmatic şi o vedere mai pragmatică, mai deschisă, mai la obiect a lucrurilor. Poate pentru că ancestral noi am fost cele care am organizat casa. Noica zicea odată – am avut şi eu bucuria să-l cunosc: „Păi eu cred că viitorul o să aparţină matriarhatului.” Ziceam: „Vai, domn profesor, mi-e că vine sfârşitul lumii.” „Da, dar ce? E puţin lucru să apuci sfârşitul lumii?”

Asta ca să privim jumătatea plină a paharului…

Totdeauna am văzut partea plină a paharului.

Care sunt, din interior, problemele cele mai mari ale sistemului teatral din România?

Cred că ar trebui îndreptată povestea asta cu ierarhizarea actorilor. Acum s-a revenit la salarizare la povestea cu vechimea. Ceea ce nu e drept. Că poate să fie un actor în teatru de 50 de ani iar aportul lui să nu fie acelaşi cu al unui tânăr care e de doi ani şi tot repertoriul stă pe umerii lui. Şi atunci lasă-mi mie libertatea ca manager să pot să-i dau lui o remuneraţie normală. Se merge totdeauna pe prezumţia de neîncredere, că acel director nu e în stare să gândească. Sau poate că este prea subiectiv… Şi apoi, te omoară chestia cu licitaţiile. Pentru că toată lumea bănuieşte pe toată lumea că e hoţ. Eu nu pornesc de la prezumţia că toată lumea e hoţ.  De exemplu, la un moment dat aveam nevoie de scândură şi nu mai era la tâmplărie nici cât pentru un sicriu. Şi au găsit fetele de la achiziţii scândură cu 750 de lei metrul cub. Şi ne răspund: „Păi staţi, că trebuie s-o comandăm, s-o aducem noi din altă parte.” Era cuscrul meu la Văleni şi i-am zis: „Costele, intră, mă, la o cherestegerie şi întreabă cât costă metrul cub.” Era 500 de lei… Lasă-mă să mă duc acolo, nu mă pune să umblu pe licitaţia obligatorie. Dar pentru asta trebuie ca toată lumea să fie curată… Mi-e ciudă pe noi, mi-e ciudă pe români, că toată lumea s-a învăţat cu nemuncitul. Aceşti 50 de ani de comunism ne-au terminat încă trei generaţii de-acum încolo. Zicea contabila noastră. Suntem, ţara lui „Să ne dea.” Cine Dumnezeu să-ţi tot dea?!

Altminteri, e un sistem al valorilor corect în lumea teatrului?

Eu de foarte mult timp nu mai sufăr din cauza criticii. Când eram tânără puneam la suflet şi toţi tinerii pun la suflet. Sigur că-mi face plăcere când suntem lăudaţi, dar ăia grei de care ne era frică au murit. Sigur că nu poţi să premiezi pe toată lumea. Fiecare am dori să fim acolo şi fiecare crede despre sine că e cel mai de premiat. Eu am primit premiul pentru întreaga activitate la UNITER şi acum la TIFF. Sigur că m-am bucurat, dar aş fi preferat să mă fi găsit bună şi să mă premieze pentru un rol, nu pentru toată activitatea. Mi s-a părut că mi-au pus capacul. Dar eu tot aştept un rol pentru care să fiu premiată. (Râde) Deşi am început să am o perversiune în a mă bucura mult pentru colegii mei care joacă. Uite, ultima noastră premieră, „Iadul este amintirea”. Fetele alea au făcut un lucru atât de frumos şi regizoral şi scenografic, iar colegele mele care sunt în distribuţie la fel… Sunt atât de fericită pentru ele, mai fericită decât dacă mi-ar fi ieşit mie un rol bine. Jur!

De când conduceţi Teatrul Odeon, ce simţiţi că n-aţi reuşit să duceţi până la capăt din ce v-aţi propus?

N-am reuşit să mă fac iubită. Mi-ar fi căzut foarte bine ca lumea să mă creadă că sunt mânată de cele mai bune intenţii. Eu am un proces cu tehnicienii. Iar ei sunt în culpă, greşesc… Dar pesemne că un director nu poate să se facă iubit, totdeauna un director va fi înjurat, trebuie să iei şi măsuri care nu sunt convenabile. Acum sunt înnebunită cu hotărârile guvernamentale, pe care le înţeleg… Dar nu-i acelaşi lucru să-i iau pompierului şi fetei ăsteia de jos care-şi bagă mâna în closet 25 la sută şi să-i iei unui judecător de la Înalta Curte de Casaţie sau unui demnitar. Nu e acelaşi lucru. Că acolo nu se vede. Ştii, când iei 25 la sută din 700 de lei se simte mai mult ca atunci când iei de 7000 de lei. În rest, tot timpul o iau de la capăt. Am renovat teatrul acum 8 ani pe dinăuntru. Totul a fost minunat, m-am omorât să fac sala de jos, mă chinuiesc de trei ani de zile, n-am crezut că o să dureze atât. Am avut neşansa să dau peste un constructor şi un arhitect care nu s-au înţeles şi nu ne-am înţeles. Şi nu le-am terminat pe-astea bine, şi, uite, aici a căzut tavanul, şi trebuie s-o iau de la capăt. E fără sfârşit. Dar îmi face plăcere. Aş minţi să spun că nu-mi face plăcere să fiu încă directorul teatrului. Îmi face plăcere că am reuşit să demonstrăm că e o trupă bună de actori. Mă bucur să facem proiecte, să vină tinerii să lucreze, asta a fost a doua ediţie a concursului şi o să mai facem. Am făcut în primăvară proiectul „Arte” împreună cu un teatru din America, ce are menirea să lanseze texte. Şi au fost invitaţi aici trei dintre cei mai importanţi dramaturgi încă în viaţă. A fost o săptămână aşa frumoasă aici, nimeni nu se ducea acasă, s-a repetat, s-a stat, s-a vorbit, am mâncat aici, împreună. Şi s-au făcut trei seri de spectacol-lectură, cu lume multă. Şi una din piese chiar va rămâne. Am luat numai regizori tineri pentru astea trei piese.

Cărui tip de public vreţi să se adreseze Teatrul Odeon?

Nu am o ţintă anume. De exemplu, sunt foarte mulţi tineri care au venit la „Depeche dance”. Au venit la spectacolele lui Răzvan. După aia au venit la spectacolele lui Afrim şi pe urmă au venit şi la spectacolele lui Dabija. Sunt foarte bucuroasă că sunt foarte mulţi tineri în sală. Cred că vine un public avizat la Teatrul Odeon. Cred că e un public care a mai văzut teatru. Mă bucur că vin tineri pentru că ei vor îmbătrâni şi vor continua să vină… Dar, pe de altă parte, sunt spectatori care-mi scriu şi care vin de ani şi ani de zile.

Cum arată teatrul românesc văzut din interior?

Ca şi acum o sută de ani. Nu că ar fi vechi, dar problemele sunt aceleaşi. Şi acum o sută de ani, şi peste o sută de ani. O să ne bârfim între noi, o să ne iubim, o să ne plângem de venituri, o să ne plângem de sărăcie…

Ce vă face să suferiţi cel mai mult în teatru sau din cauza teatrului?

Eu n-am aşa o tristeţe sau o suferinţă. Jur! Cine se plânge de lipsă de subvenţie minte. N-aş putea spune că a fost lipsă de subvenţie. Acum trebuie să strângem cureaua, dar cel puţin de când sunt eu, de zece ani, primăria a fost foarte darnică. Acum trebuie să facem economie. Mărturisesc că am ajuns să rog artistele: „Măi, când vă duceţi în scenă, închideţi păcatelor luminile alea de la mesele de machiaj, nu le mai lăsaţi…!” Când ai o privire asupra unui tot, te gândeşti că e păcat să dai de pomană banii ăia la Enel…

Ce e pentru dumneavoastră teatrul?

Ce sunt eu fără teatru?!

Print

3 Comentarii

  1. Ariel 12/07/2010
  2. rica venturiano 12/07/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.