Simona Flueraru, studentă în anul I, secţia Teatrologie, UNATC Bucureşti
Spectacolul „Vicleniile lui Scapin” de Molière în regia lui David Esrig a marcat pe 3 octombrie 1958 inaugurarea Secţiei din Piatra Neamţ a Teatrului de Stat Bacău, transferat de la Studioul de Teatru Casandra. În 1966 teatrul îşi schimbă denumirea, devenind Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Este recunoscut ca fiind un teatru valoros şi de tradiţie prin faptul că aici şi-au început cariera Oana Pellea, Maia Morgenstern, Florin Piersic, Valentin Uritescu, George Motoi, Leopoldina Bălănuţă şi a găzduit regizori ca David Esrig sau Andrei Şerban care urmau să facă apoi o carieră internaţională.
Una dintre perioadele fertile ale Teatrului Tineretului, de care am avut ocazia să mă bucur în mod conştient şi pe deplin, a fost între anii 1997 şi 2000. În această perioadă am văzut la Piatra Neamţ spectacole importante pentru mine în regia lui Vlad Mugur, Vlad Massaci, Cristi Juncu, Alexandru Dabija, Mihai Măniuţiu, dar şi o generaţie de actori talentată şi foarte compactă.
Dorina Maria Haranguş este o actriţă a acestor vremuri. Din păcate, nu mai poate fi văzută pe scene româneşti. Întrebarea mea firească: de ce? L-am înţeles pe Sorin Leoveanu când după moartea lui Vlad Mugur a plecat în Canada pentru a face orice altceva decât teatru. Dar el s-a întors. Aş vrea să o înţeleg şi pe Dorina. Absenţa ei de pe scenele româneşti e o renunţare la teatru în sine sau doar o renunţare la România? Şi de ce parcursul unui asemenea actor, cu un debut bun la Teatrul Tineretului, nu se continuă cu o carieră în România?
Cum a fost perioada de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ? Ai lucrat aici cu regizori importanţi Vlad Mugur, Vlad Massaci…
Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ a fost teatrul meu. Mi-e dor de el, de scenă, de lucrul la scenă, de colegi, de toţi. E la capitolul amintiri şi e încheiat. Am avut colegi frumoşi şi speriaţi, sclavi şi ei ca şi mine şi inconştienţi de asta, tot ca şi mine. Am mâncat împreună aceeaşi pâine; uneori la propriu, dar întotdeauna la figurat. Mă bucur că am avut oportunitatea asta. Şi mă bucur că am putut lucra cu regizorii cu care am lucrat. Pe lângă cei pe care i-ai amintit vreau să nu-l uităm pe Radu Afrim care la fel ca şi acum, şi atunci a făcut o trupă întreagă să fie fericită că aparţine unui spectacol.
Publicul din Piatra a fost, probabil mai este, întotdeauna minunat. Chiar când era gălăgios sau neatent ne comunica ceva: că n-am reuşit să le transmitem mesajul nostru. Publicul e cealaltă jumătate a actului teatral şi cum noi ne identificăm cu el; era cealaltă jumătate a noastră; nu eşti tu, dar face parte din tine, ca aerul pe care-l inspiri. De două sau trei ori în scurta mea carieră am simţit asta. Şi multumesc cui trebuie.
Atunci a fost Piatra Neamţ, acum e Turcia. Nu pot să nu mă gândesc că mai demult Sorin Leoveanu, după Hamlet, a plecat în Canada unde a făcut orice altceva în afară de actorie, dar s-a reîntors în România şi în teatru. Ce a determinat, totuşi, alegerea ta?
Sistemul şi şcoala de teatru te învaţă să fii sclavul meseriei şi să faci sacrificii pentru că altfel sistemul nu ar putea să funcţioneze; să lucrezi mult, să fii umil şi toate astea pentru bani puţini. Sau, poate, banii sunt puţini, pentru a menţine starea de umilinţă. Cum altfel ar rezista un sistem în care se cheltuiesc sute de mii de lei pentru un spectacol, de cele mai multe ori prost şi obiectele în care s-a investit sunt aruncate apoi la gunoi? Asta pentru că nu se investeşte decât în puţini oameni şi alţii, majoritatea, sunt folosiţi. Trist, dar adevărat. Sistemul manipulativ e peste tot. Eu sunt liberă acum şi n-am să mai lucrez niciodată pentru sistemul teatral sau de altă natură. Teatrul în sine, la care nu am renunţat, nu are legatură cu sistemul. Sistemul are legatură cu oamenii care l-au creat şi care îl susţin pentru că şi ei sunt sclavi ai sistemului, doar că mai bine plătiţi.
Teatrul e altceva. Teatrul e libertate de expresie. Teatrul este şi trebuie să fie pentru toţi. Astăzi actor profesionist înseamnă pentru mine un om sărac şi inconştient care trăieşte o mare iluzie şi care nu ştie că, dacă s-ar trezi, nu s-ar schimba nimic altceva decât calitatea vieţii lui. Spun asta pentru că mulţi nu vor să se trezească. Am trecut şi eu prin perioada asta de dependenţă. Teatrul trebuie făcut de plăcere. În plus, în artă nu poate exista competiţie deoarece este o modalitate de comunicare. În comunicare nu există competiţie. Ea aparţine tot sistemului.
Ce faci acum?
Ce fac acum? Trăiesc. Am familie, am prieteni. Când găsesc oameni dornici să lucreze cu mine, fac mici proiecte de teatru, ţin workshop-uri, în special pentru amatori pentru a-i face pe oameni să înţeleagă cât de important este pentru noi să jucăm, pentru a-i face conştienţi de faptul că joacă tot timpul, că pe asta se bazează societatea noastră şi pentru a-i învăţa cum să fie mai relaxaţi în acest joc, întocmai ca la jocul pe scenă.
Am o prietenă psihodramatist şi împreună cu ea mă perind pe la conferinţe şi workshop-uri, pentru a înţelege mai bine ce poate face teatrul pentru noi, psihologic vorbind.
În ultimul an m-am apucat de design. Lucrez bijuterii în cupru, alamă, fimo şi altele. Fac şi decoraţiuni de interior. Am învăţat o grămadă de tehnici şi le-am încercat pe toate cu o mare pasiune şi curiozitate. Vreau să învăţ încă şi mai multe. Lucruri noi în toate domeniile, feţe diferite ale aceluiaşi diamant. Sunt avidă (râde)… pentru că mi-am propus să mă bucur de viaţa mea, de fiecare clipă. Nu reuşesc întotdeauna, dar din ce în ce mai des.
Acum am un proiect în care am să combin teatrul cu design-ul de bijuterii. E un proiect comercial care are ca prim scop vânzarea bijuteriilor mele şi ca scop secund împletirea plăcerilor mele, în lucru: piesa mea, decoraţiunile mele (bijuuri), o actriţă şi publicul. Scriu teatru, poate am să-l public în Turcia. Soţul meu a tradus ultima mea piesă. A avut succes printre literaţi. E o combinaţie de teatru şi literatură. Nu cred că vreun om de teatru s-ar apuca de ea, dar nici eu nu aş scrie altfel. Week-end-ul trecut am filmat la un film de scurt metraj. Nu l-am aşteptat în mod special şi acum, după ce l-am făcut, îmi dau seama cu încântare că nu depind de rezultate. Îmi confirmă din nou că mi-am cucerit o parte din libertatea personală.
Îmi dau seama cât de departe eşti de România acum. Bănuiesc că nu te vei reîntoarce, sau cel puţin, nu curând sau nu în teatru?
Eu n-am plecat din România pentru că nu am mai suportat ţara mea. Nu ţara e problema, ci sistemul, cu riscul să mă repet. Îndepărtându-mă, văd lucrurile mult mai clar… Eu mi-am urmat un drum care mi s-a deschis, am ales să trăiesc în altă parte. Mă pot întoarce în România oricând, dacă acesta va fi traseul vieţii mele.
Print