Bine-cunoscutul scenograf Dragoş Buhagiar, freelancer, este de părere că în sistem se impune o reformă profundă, dar că ea nu se poate realiza decât după efactuarea unui studiu serios, care ar dura mai mulţi ani.
Cum comentaţi decizia privind noua taxare a drepturilor de autor?
Probabil că s-a luat în urma descoperirii unor fraude. Probabil că există foarte multă lume, din diverse domenii, care şi-a rezolvat probleme financiare prin intermediul legii drepturilor de autor. Eu aş fi făcut altceva: o agenţie de monitorizare a celor care lucrează pe astfel de contracte, să vadă dacă ele sunt reale. Când apare un asemenea contract, e foarte uşor să-l urmăreşti. La noi, la artişti, nu este deloc complicat. Lucrurile sunt destul de limpezi. Eu, de exemplu, am contracte cu teatre, cu producători de film sau de reclame. Totul se face conform contractelor.
Ei vor să rezolve o problemă, ceea ce, pe de o parte, ar putea fi bine. Fireşte că sunt de acord ca cine nu are voie să lucreze pe contract în baza acestei legi să nu lucreze. Dar asta nu înseamnă că trebuie să dai în toată lumea!
E o măsură abuzivă?
Da, pentru că ei bagă tot în aceeaşi oală. E ca şi povestea cu disponibilizările din teatre, în care artiştii sunt judecaţi ca funcţionarii din primării. Şi dacă primăriile au primit ordonanţă să disponibilizeze bugetari, i-au băgat pe toţi într-o căciulă, au amestecat un pic cu mâna şi extrag cum le convine lor. Însă important ar fi fost să vadă ce s-a întâmplat în ultimii 2-3 ani, căci s-a dublat numărul funcţionarilor din primării, clientela politică, căci despre asta e vorba.
Nu cultura era de lovit. Dacă am apela la acte, cultura reprezintă 0, 0 nu ştiu cât din bugetul primăriei. Ar trebui să se lucreze transparent. Ce vină am eu, ca scenograf, că sunt unii care iau banii pe contracte de drepturi de autor, deşi n-ar trebui să aibă aşa ceva. Şi nu e deloc complicat, din moment ce trebuie să prezinţi o diplomă când faci un contract. În loc să dea cu barda, ar fi putut face o agenţie de monitorizare.
Ce le răspundem celor care cred că a proteja cultura în aceste vremuri de criză este un moft?
Părerea mea e că noi suntem o societate barbară, adică ne preocupă doar burta. Oamenii nu ştiu că imaginea unei ţări are mare legătură cu sfera culturii. Ştim ce succes a avut Teatrul Naţional din Sibiu la Edinburgh, nu? Artiştii sunt nişte ambasadori pentru ţara asta, nicidecum fotbaliştii, în care se investesc miliarde şi nu se scot, pentru că rezultatele sunt zero. Suntem o ţară barbară – mâncăm carne de porc, ne uităm la fotbal, bem tone de bere. La un moment dat, România era pe locul al II-lea în Europa la băut bere.
Trăiesc în acest spaţiu. Totuşi, avem nevoie să ne revizuim atitudinea. Avem nevoie de cultură. E un truism. Cred că ce trăim noi acum are legătură cu decizii politice luate la începutul şi la mijlocul anilor ’90. Îmi pare rău s-o spun, dar părinţii noştri, care au votat cum au votat atunci, au creat acest cadru politico-social pe care-l trăim noi acum. Nu s-au gândit la viitor.
Pe de altă parte, e adevărat că sunt foarte multe spaţii de cultură în care predomină un dolce far niente. E nevoie de mulţi ani de reformă în teatru. Eu personal m-am autoreformat. La sfârşitul anului 1999, mi-am dat demisia de la Teatrul Mic, unde eram angajat. Nu m-am angajat în altă parte. Mi-am dat seama că e un conflict de interese, într-un fel, căci nu voiam să stau într-un loc şi să fac lucruri pe bandă. Ca artist, trebuie să aleg ce fac.
Există foarte mulţi care se simt bine sub umbrela unui teatru. Nu joacă ani întregi, nu fac spectacole cu anii, ceea ce e o problemă. Este nevoie de o reformă. Cred că regizorii şi scenografii ar trebuie să fie primul pas. Eu i-aş pune să lucreze pe contracte. Cât priveşte actorii, mai discutăm. Unii nu s-au decis dacă vor să facă telenovelă sau teatru. Fiind în ambele zone, încurcă producţiile de teatru. Îi prinzi greu la repetiţii. Or, ei ar trebui să aleagă. La un moment dat, când nu vor mai fi bani, se va închide robinetul şi se va proceda cum s-a procedat în tot Occidentul.
Ca scenograf, ce vă deranjează în momentul acesta cel mai tare?
Faptul că sunt teatre în care producţia durează şase luni sau un an în loc de două luni. Un spectacol ar trebui să se facă în două luni, hai trei, dar e mult. În al doilea rând, există problema atelierelor din teatre. Din punctul meu de vedere, singurii care mai fac faţă la ora asta sunt croitorii. Cea mai mare parte din ceilalţi sunt uşor depăşiţi – ba că n-au spaţiu, ba că n-au mai lucrat cu materialele nou apărute, ba că n-au chef, că au salarii micii (ceea ce e altă problemă).
E nevoie de mare tact pentru a descurca toată încâlceala. Nu se poate rezolva brusc. Ar trebui făcut un studiu foarte serios, în câţiva ani, ca să se facă nişte paşi programaţi, care să aibă efecte. Să zicem că facem ca-n Franţa în anii ’90, când s-au desfiinţat o parte din ateliere. Dar oamenii pot fi ajutaţi – să li se ofere spaţiu şi ei să nu mai fie angajaţi, ci patroni de mici întreprinderi care construiesc decoruri, de exemplu. Astfel i-ai cointeresa şi teatru le-ar putea cere să facă un décor la un preţ preferenţial. Eu cred că e posibil să li se creeze un spaţiu în care să se dezvolte. Teatrul să le dea spaţiul, ei să-şi plătească cheltuielile curente şi să execute comenzi la preţuri preferenţiale pentru teatru. Dacă au lucrări şi de la alte teatre, este perfect.
Face bine Ada Hausvater ce face acum la Timişoara: o mare hală de construit décor, care va funcţiona pe acest sistem. Sunt convins că multe teatre din ţară îşi vor face acolo decoruri. Idei sunt şi sunt şi teatre care funcţionează foarte bine.
Şi în ce priveşte disponibilizările, n-are trebui să ne gândim înainte, să ne întrebăm dacă teatrul X e egal cu teatrul Y? N-ar trebui analizate şi încasările? De ce să dea afară 30% din angajaţii unui teatru care a încasat triplu faţă de celelalte? N-ar trebui să vedem şi cum sunt conduse aceste instituţii?
Eu nu ştiu cât se pricep la cultură miniştrii Culturii în general. Unii da, de alţii mă îndoiesc. Concluzia este că avem nevoie de o analiză seriosă, nu de focuri de artificii. Eu nu spun că sunt rău intenţionaţi, dar metodologia este defectuoasă. Din păcate, oamenii nu se nasc egali: Dumnezeu îl face pe unul frumos, pe altul mai scund, dar mai deştept şi pe altul mai gras şi mai talentat. Aşa e şi cu instituţiile. Nu compari un departament care mişcă hârtii din primărie cu artiştii. Dar trebuie făcută o lege a teatrelor, pentru că suntem împotmoliţi. Am participat la prea multe repetiţii în care se întârzia enorm pentru că nu venea actorul X sau Y, care trebuia să vină de la filmări. Ceea ce nu se întâmplă la toate teatrele din ţară: la Tompa Gabor, la Cluj, nu se întâmplă, în teatrul de la Timişoara, condus de Ada Hausvater nu se întâmplă, la Sibiu nu se întâmplă etc.
Print