În stagiunea aceasta, îl puteţi vedea la Teatrul de Comedie, în spectacole ca „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale, „Cântăreaţa cheală & Lecţia”, de E. Ionesco, „Poiana boilor”, de A.P. Cehov, „Casa Zoikăi”, de M. Bulgakov, sau „Înmormântarea”, de P. Nadas. La Sala Rapsodia, este protagonist în două spectacole pe care le-a regizat şi cu care a colindat prin multe ţări: „Rencontres” şi „România. Închis pentru inventar”. Joacă, de asemenea, în „Royal Fashion”, spectacol conceput de Dan Puric. Pasiune devenită profesie, actoria este pentru el un stil de viaţă în care optimisul se întâlneşte cu diversitatea. Satisfăcător şi din punct de vedere emoţional, şi intelectual, teatrul îi aduce o deschidere şi o mare curiozitate faţă de lumea din jur. Despre toate acestea, despre începuturi, despre Dem Rădulescu profesorul, despre ce înseamnă „să fii cinstit” pe scenă, despre spectatorul de azi şi despre nevoile lumii noastre am stat de vorbă cu actorul Dragoş Huluba, la început de an.
Cum ai vrea să fie anul ăsta?
Nu ţin în mod special să fac ceva anume. Însă îmi doresc să fac un alt spectacol în genul „Rencontres” sau „România. Închis pentru inventar”. Deocamdată, am imagini, senzaţii emoţii. Aş vrea să fie un spectacol mai consistent, mai amplu, care să fie mai ales pentru tinerii legaţi de Youtube şi de lumea virtuală, care nu sunt deloc departe de teatru. Numai că zona de teatru clasic nu le spune mare lucru. Ei pun întotdeauna în balanţă informaţia socială, politică etc. văzută pe Internet cu ce văd la teatru. Am impresia că la noi nu prea există, de fapt, teatru pentru tineri între 18 şi 25 de ani, să zicem, ca în America sau în Germania. Nu pledez pentru o asemenea categorizare, dar avem nevoie de spectacole despre lumea în care trăim, care nu e nici mai bună, nici mai rea decât altele. Trăim, e drept, cu mitul epocii interbelice, şi mai mitizată, evident, după 50 de ani de comunism. Am citit, de exemplu, în jurnalul lui Constantin Bacalbaşa o frază extraordinară, în care se minuna de superficialitatea interbelică şi lăuda sfârşitul de secol XIX… Toţi idealizăm trecutul, o perioadă sau alta.
Revenind la spectacol, încă nu am detaliile concrete. Vreau doar o poveste prin care să spun ceva, nu să bifez ceva, cum se întâmplă de atâtea ori în cariera de actor, care-ţi aduce şi roluri ce nu te schimbă în niciun fel, dar le iei ca atare.
Cum îţi pare teatrul bucureştean?
Orice s-ar spune, este o oglindă a lumii noastre. În anii ’90, exceptând câteva spectacole ale lui Andrei Şerban, Victor Ioan Frunză sau Alexander Hausvater, teatrul era, în general, slab, iar un spectacol bun devenea uşor foarte vizibil. Acum situaţia s-a mai omogenizat. Numărul spectacolelor bune a crescut, ştacheta s-a mai ridicat. Pentru actori şi directori de teatru, e o bucurie să se joace cu casa închisă, ceea ce nu înseamnă că e dovada supremă a calităţii. Dacă i se dă comedie bună, de exemplu, spectatorul s-ar putea să-şi schimbe gustul în privinţa umorului. Aşa poate fi ajutat să nu i se mai pară aşa de amuzant ce vede la „Trăsniţi în NATO”, să-şi dea seama că se poate râde mult mai frumos şi la altceva. Există spectacole care fac asta, te schimbă încet-încet. Aşa cum pe actor nu îl schimbă în primul rând rolurile, ci întâlnirile cu regizori, actori, scenorafi etc.
Un capitol la care ai avut noroc.
Da. Am lucrat cu o mulţime de regizori importanţi, foarte diferiţi între ei – Cătălina Buzoianu, Alexandru Dabija, Victor Ioan Frunză, Horaţiu Mălăele, Laszlo Bocsardi… Astfel te îmbogăţeşti. E ca atunci când te duci să te uiţi la tablouri în marile muzee, e cu totul altfel decât atunci când vezi reproduceri în albume de artă. Mă întorc acum la ce aş vrea să mi se întâmple. Pentru că-mi place foarte mult să călătoresc, îmi doresc să călătoresc şi să joc şi în alte locuri, aşa cum m-am obişnuit, după ce m-am plimbat destul cu „Rencontres”. De Crăciun, pe 25 decembrie, am avut o reprezentaţie la un festival de teatru din Israel. Sper că a fost un semn pentru 2012.
A existat vreun oraş din străinătate în care ai simţit că ai vrea să fii actor acolo?
Eu sunt legat de România. Dar, ca orice român, care e puţin schizoid, am momente când o urăsc sau mă enervez pe ea. Ea ca atunci când îţi vezi copilul superdotat pierzându-şi timpul cu tâmpenii, jucându-se pe calculator şi jucând şi prost. În loc să exerseze la pian, el pierde vremea cu prostii. Cum să nu te enervezi când te întorci în România după ce ai jucat în Spania sau în Franţa, de exemplu, şi dai de oameni cu altă atitudine, grăbiţi, agitaţi, nervoşi, uneori total neprimitori. Nu cred în mitul românului ospitalier. E un mit de noi inventat, care dă bine pentru noi. După ce vii din străinătate, îţi dai seama clar că nu e deloc aşa.
Revenind la întrebare, pentru că am iubit de mic cultura franceză, probabil că mi-ar plăcea să stau la Paris. Chiar glumeam cu soţia mea, Violeta, că la bătrâneţe o să ne mutăm la Paris, unde eu o să scriu, iar ea o să aibă un magazin de antichităţi.
E doar o imagine sau cochetezi cu scrisul?
Am avut încercări, numai că, ori de câte ori am virat spre alte zone mi-am dat seamă că actoria îmi place atât de mult, că nu pot face rabat de la ea, poate doar cât să mă ocup de un hobby care va rămâne hobby. Mi se întâmplă aşa de multe şi de diverse lucruri în teatru. Recunosc, dar nu vreau să par a fi de un optimism extrem. Dar, dacă o luăm şi pe partea concretă şi dacă trebuie să-mi recunosc confortul meu de om, adevărul e că de la grădiniţă până acum nu mi-am schimbat niciodată programul: munca începe toamna, iarna e vacanţă, apoi iar treabă până la vacanţa de primăvară, muncă până în iunie-iulie şi după aceea vacanţă până în septembrie. Apoi, fac o diversitate de lucruri. Joc la Teatrul de Comedie şi în spectacolele Companiei Passe Partout. Şi chiar mă simt bine.
Actoria nu ţi-a schimbat programul. Dar pe tine te-a schimbat?
Dacă gândul actoriei nu ar fi existat în viaţa mea niciodată, plăcându-mi foarte mult istoria, probabil că aş fi fost acum profesor de istorie undeva, la un liceu din Piatra-Neamţ, căruia-i duc tot timpul dorul. Dar viaţa m-a adus aici şi aici m-a lăsat.
Dar la teatru cum te-a adus?
În şcoala generală, profesoara de română şi diriginta mea, o doamnă extraordinară, mare iubitoare de artă, ne punea periodic să facem un mic spectacol după o piesă. Fiecare grupă făcea asta. Ceea ce, după cum se vede, a rămas undeva, chiar dacă la liceu am fost la profilul matematică-fizică şi mi-a şi plăcut. În clasa a XI-a, cumva, a revenit teatrul. Nu ştiu de ce m-am hotărât să fac actorie şi nu m-am mai răzgândit niciodată. Când am dat examenul de admitere prima oară la ATF, am picat la ultima probă, pentru că eram foarte emoţionat. Îmi tremura aşa de tare genunchiul, că Dem Rădulescu a văzut şi mi-a zis să stau jos şi să spun ce am de spus. Am intrat anul următor, când m-am prezentat, din ambiţie, cu aproape acelaşi repertoriu. Am ajuns la clasa lui Bibanu’ şi ce încântat am fost când am aflat! El avea un fel pitoresc de a ne învăţa să facem mai multe lucruri în acelaşi timp. Nu era un pedagog ex-cathedra, cum era Ion Cojar, de exemplu, desăvârşit din punctul ăsta de vedere. Actor fiind, Bibanu’ era spontan, spunea lucruri aparent simple, împănate cu umor şi cu felul lui de a vedea lumea. „Dragă”, zicea el, „spectatorul e ca porcul”. Adică trebuie să-l gâdili uşor, să-l mângâi, după care îl apuci puţin de gât ca să-l mai trezeşti, iar îl mai gâdili…
Avea dreptate?
Cred că da. Când eşti student însă, nu ştii care e raportul dintre actor şi spectator, chiar dacă te pregăteşti pentru actorie, nu te pregăteşte pentru relaţia aceasta. Apoi am descoperit-o jucând la Casandra, când am văzut câtă dreptate avea. La întâlnirea de 10 ani de la absolvirea facultăţii, am stat la masă toată seara, împreună cu colegii mei de la clasa lui, şi la un moment dat n-am mai vorbit decât despre el. A fost extraordinar că noi am simţit foarte mult că ne-a iubit. Având o iubire necondiţionată pentru studenţii lui, se purta ca şi cum numai el ar fi avut voie să îi certe — „Dragă, îl pap eu, că e copilul meu!”. La examene ne lua apărarea, chiar dacă nu eram bine, pentru că el ne cunoştea cel mai bine, pe când profesorii din comisie ne vedeau jucând doar atunci. Se lupta tare pentru noi. Însă părerea Olgăi Tudorache era argumentul suprem pentru el. Nu voia să începem spectacolul de examen până nu venea ea.
Şi după facultatea drumul a fost lin.
Oarecum. Am intrat în trupa lui Dan Puric şi mi-am propus să învăţ. Am luat-o ca pe o a doua facultate. Şi patru ani am făcut doar teatru nonverbal. Plus că era un fel de continuitate, Dan fiind şi el fost student la clasa lui Dem Rădulescu. Apoi am combinat genurile.
Ai făcut teatru clasic, nonverbal, underground. De care te simţi mai apoape?
E ca şi cum aş fi pus să aleg între mama şi tata. Iubesc la fel toate genurile cu care am avut de-a face, chiar dacă, tot ca-n iubire, mă mai cert câteodată cu unul şi nu mai vreau să-l văd în ochi. După aceea, mă împac şi o iau de la capăt. Chiar am încercat să combin zone.
Crezi că un actor cu experienţă în teatrul nonverbal are un atu faţă de cel din zona clasică, lipsit de această experienţă?
Da. Dar, în acelaşi timp, experienţa respectivă poate fi şi un handicap. Ţine de măsura lucrurilor şi de cum reuşeşti s-o găseşti. Nu poţi să vii cu instrumentarul de la pantomimă când îl joci pe Hamlet. Dar pot spune că exerciţiul teatrului nonverbal mi-a dat o plastică a corpului şi posibilitatea de a exprima pauzele dintre cuvinte destul de bine. Până să spun textul sau după, pot să mai transmit încă ceva. Cultura corpului e foarte importantă. La urma urmei, cu corpul apari întâi în lume şi pe scenă. Actorul trebuie să aibă grijă de acest instrument. Poţi fi un mare pianist, dar, dacă pianul la care cânţi e dezacordat şi are clape lipsă… Eu, ascultătorul, pot să bănuiesc că pianistul este un mare virtuoz, dar instrumentul nu-l ajută. Pe de altă parte, dacă eu nu cânt la vioară şi-mi dai un Stradivarius, o să fie un fel de cântat la fierăstrău, logic.
Din păcate, cultura corpului s-a pierdut în şcoala românească de teatru. La noi se operează cu clişee — dacă s-a îngrăşat şi a trecut de 40 de ani, actorul X are toate şansele să joace numai roluri de un singur gen. În străinătate nu e aşa. Acolo actorii îşi lucrează corpul şi astfel adaugă câte ceva propriei personalităţi. La ei personajul nu pleacă de la fizionomie. În Germania sau în Spania, actorii au o foarte bună pregătire fizică, au disponibilitate şi forţă, chiar dacă nu şi, cum spun unii artişti cu care am lucrat, „suflet românesc”!
La noi, cultura corpului nu se primeşte din şcoală. Când erau studenţi, luam lecţiile de dans sau orele de sport ca timp de umplutură, în ideea că nu contează, deci poţi să nu te duci. Însă într-un sistem viabil ele sunt la fel de importante ca lecţiile de actorie. Bibanu’ ţinea enorm să nu chiulim de la balet, sport, canto, estetică sau istoria teatrului. Se enerva cumplit când afla că am lipsit şi zicea că de la cursurile lui de actorie putem să lipsim, dar nu şi de la celelalte. Şi, dacă nu-ţi formezi anumite reflexe în facultate, e greu să le capeţi după. Trebuie să lucrezi singur, să ai modele şi să crezi că e nevoie de aşa ceva. Mă uit la Marcel Iureş, la care se vede că are un corp de care are grijă şi un psihic asemenea. Noi ne mirăm de cât de bine arată. Dar asta e normalitate şi noi ne mirăm de normalitate.
Apropo de normalitate, în spectacolele pe care le-ai făcut există o tandreţe de altădată. Azi tandreţea în sine e pierdută sau numai anumite forme de manifestare a ei sunt pe cale de dispariţie?
Nu cred că oamenii au pierdut tandreţea, ci că ea este undeva, bine ascunsă. În lumea în care trăim, la vremuri de criză, când televiziunea te bombardează cu tot felul de spaime, crime, violuri şi distrugeri, nu prea mai ai cum să ştii ce e tandreţea şi-ţi spui că ea nu există. Oamenii nu că nu mai ştiu, dar nu mai au timp de aşa ceva. Noi, actorii sau artiştii, trăim totuşi într-un fel de castă şi avem un anume fel de a vedea lumea. Nu avem serviciu de luni până vineri, de la 9.00 la 17.00, nu aşteptăm weekendul să mergem la grătar, nu trăim cu spaima c-o să ne pierdem slujba. Actorul român e departe de a fi bogat, dar are timp şi pentru tandreţe, şi pentru discuţii de ore în şir despre artă. La teatru spectatorul poate regăsi gestul de tandreţe, cu care toţi ne-am născut, şi-i place. Îşi dă seama că n-a mai făcut aşa de mult. La teatru, îţi dai seama că nu trebuie să auzi la televizor că mâine e 8 martie şi, ca atare, trebuie să-ţi iubeşti soţia, că mâine e Valentine’s Day şi trebuie să-ţi săruţi iubita.
Pe de altă parte, cum spuneam, nu cred că trăim într-o lume groaznică sau că cea care va veni va fi mai rea, chiar dacă poporul român e ortodox, dar nu e credincios. Când ai o problemă, e mult mai simplu să laşi pe altul sau altceva să ţi-o rezolve —„Lasă că le aranjează Dumnezeu!” sau „Mergem la preot şi ne ajută el”, te cerţi cu soţia şi hotărăşti să chemi preotul, că e din cauza „Diavolului”… Cu alte cuvinte, problema nu e la noi, e în altă parte, şi vinovat e întotdeauna altcineva decât mine, „Diavolul care şi-a băgat coada între noi”. Atitudinea asta a ajuns un reflex. Aşa şi „exegeţii” de la OTV ne spun că poporul nostru este minunat, dar duşmanul s-a vârât între noi şi de aia trăim prost. Nu. Trăim prost din cauza noastră. Ştim că Germania a fost făcută ferfeniţă, dar parcă acum n-o duce tocmai rău. Apropo de Germania, uite o ţară în care m-am simţit întotdeauna foarte bine. Am senzaţia că oamenii sunt foarte cinstiţi cu ei înşişi şi cu cei din jur, cum aş vrea şi eu să fiu. Dacă nu te place, neamţul e doar politicos, dar nu se chinuie să-ţi arate că te place. Şi spectatorul german e la fel.
Dar spectatorul român cum e?
Ce nu-mi place mie la el este că e mult prea „drăguţ”. Aplaudă şi când nu-i place, el aplaudă „efortul”. Dar nu de asta vii la teatru, unde te interesează efectul, nu efortul. Nu e normal să reacţioneze cu o atitudine de genul „lasă, au muncit şi ei”… Asta nu înseamnă că aş vrea ca spectatorul să fie dihotomic să împartă spectacolele între „bune” şi „proaste”. Prefer ceva mai nuanţat. Însă „bun” şi „prost” sunt două verdicte pe care omul sensibil, care vine la teatru să se emoţioneze, le poate da, chiar dacă nu ştie neapărat de ce un spectacol e bun sau prost. Şi spectatorul are o răspundere, ca şi actorul. El trebuie să se revolte, căci astfel poate va fi mai bine şi pentru el, şi pentru actor. N-aş vrea să ne întoarcem chiar la aruncatul cu ouă şi roşii în actorii de pe scenă, dar sinceritatea e necesară. Am văzut o dată o revoltă paşnică: în toiul unui spectacol, de altfel foarte prost, un spectator s-a ridicat în mijlocul rândului încet, în întuneric. Se albise la faţă de parcă i se întâmplase ceva grav, s-a uitat pe scenă, s-a uitat puţin în sală şi a ieşit nedumerit de ce i se întâmplă. Gestul lui, deşi nezgomotos, a avut un efect atât de puternic, încât l-au observat şi actorii de pe scenă, cărora le-a fugit privirea o clipă şi au ieşit din convenţie.
Mie îmi place să cred că sunt un spectator bun, adică încerc să nu judec cu ochi de actor spectacolele pe care le văd. Recent, mi-a plăcut foarte mult „Vizita bătrânei doamne” de la TNB. După destui ani, am avut senzaţia că am văzut în Bucureşti un spectacol complex şi frumos, cu de toate, ca un spectacol de pe Broadway, dar fără muzică. Teatrul e şi magie, trebuie să te păcălească, să te facă curios, să te intrige. Şi teatrul de idei e spectacol, dar la el râzi numai cu creierul.
Revin la spectator, de la care spui că aştepţi o reacţie cinstită, şi la Dem Rădulescu, profesorul care preda, o spun toţi foştii studenţi, „lecţia sincerităţii”. Ce înseamnă a fi cinstit pe scenă?
Să nu vrei să faci mai mult decât îţi oferă cadrul. Să nu încerci să-mi spui că albul e negru doar de dragul de a-mi provoca o anumită emoţie. Dacă tabloul e alb, lasă-l şi vinde-mi-l aşa. Să fii ca tine. Să ştii exact de ce eşti pe scenă. Să nu urci acolo ca să te dai mare. S-ar putea să-ţi iasă o dată, dar după aceea… Spectatorul e mai inteligent decât crezi şi nu-i poţi vinde lucruri neadevărate. Actorii ştiu intuitiv ce înseamnă să fii cinstit şi asta se chinuie să înveţe în facultate. În primul an de facultate, ţi se cere întruna „să fii tu însuţi”. Aici e marea păcăleală: e bine să fii tu însuşi, dar nu prea mult. Nu poţi să fii numai tu însuţi. Totuşi, tu, actor, îi vinzi spectatorului o „minciună” pe scenă. Ca să devină foarte credibilă, trebuie să spui cinstit „minciuna”. Îţi îndeplineşti menirea de actor (dacă e o menire), dacă spectatorul, când iese de la spectacol, nu mai ştie unde e minciuna şi unde, adevărul. Altfel, eşti un escroc sentimental, care are farmec. Actoria e printre cele mai vechi meserii din lume. Primul actor a fost omul primitiv, întors de la vânătoare de mamuţi. Cel care a povestit cel mai frumos, „băgând de la el”, cum a omorât mamutul a fost primul actor. El a inventat o poveste, oamenii l-au ascultat, alături de focul arzând, şi i-au zis, probabil, „Ce frumos povesteşti! Să te mai duci la vânătoare!”.
Print