Drama îngropată de umor

În ciuda statutului său de „rege al comediei de pe Broadway”, dramaturgul Neil Simon, de notorietate în America, a fost considerat multă vreme,  mai ales de criticii tradiţionalişti, un scriitor de mâna a doua. Asta, deşi avea la activ piese de certă valoare, recompensate cu premii relevante şi probate de lunga rezistenţă pe scenă a unor spectacole după textele sale, deloc puţine. Verdictul nefavorabil al criticilor se datora şi faptului că scenaristica de televiziune şi de radio, domeniu în care Neil Simon a funcţionat ani de-a rândul, nu era privită ca gen literar, cum nu este nici azi. Însă în ultimul deceniu s-a produs de la sine o reevaluare a operei sale, proces din care dramaturgul iese mai mult decât onorabil, în mare parte graţie frecvenţei cu care îi sunt montate piesele, în SUA, cât şi în Europa. Revivalul Neil Simon este o realitate.

Teatrul Mic a avut iniţiativa de a pune în scenă o piesă a sa din 1972, „Băieţii de aur”. Premiera a avut loc la teatrul din Sărindar weekendul trecut, când publicul din sala recent renovată a urmărit un spectacol de două ore şi jumătate, în care tot greul este pe umerii actorilor, căci lipsa unei viziuni regizorale se vede fără nici o greutate. Actorii, mai ales Dan Condurache şi Mihai Dinvale, care astfel sărbătoresc 35 de ani de colaborare pe scenă, îşi iau rolurile în serios şi arată o parte din lucrurile învăţate pe scândură în câteva decenii. Partiturile lor sunt generoase, povestea prespune foarte multe nuanţări, căci trăieşte din alunecare de la comic la tragic şi invers, pe o gamă variată de stări şi situaţii intermediare. Willie Clark (Dan Condurache) este un comediant care a strălucit pe scenă mulţi ani, acum trecut de 70 de ani, însingurat într-o sordidă cameră de hotel, rupt de oameni, chinuit de resentimente şi pasionat de televiziune. Cu alte cuvinte, o întruchipare a ideii „ce-am fost şi ce-am ajuns”. Al Lewis (Mihai Dinvale) este partenerul de odinioară al lui Willie, de aceeaşi vârstă, resemnat în faţa vârstei, sobru şi bolnav. Pe vremuri, spune povestea, cei doi erau „băieţii de aur”. Acum sunt aproape de azilul pentru actori din New Jersy. Şi iată, cei doi se reîntâlnesc pentru un spectacol  – „scheciul cu doctorul” – de dragul vremurilor de altădată, prilej cu care ies la suprafaţă resentimente puerile care capătă proporţii dramatice, pentru ca ridicolul să meargă până la capăt, iar dramaturgul să-şi încerce pana în complicatul registru dulce-amar.

„Băieţii de aur” a fost conceput, fără îndoială, ca ceea ce se cheamă spectacol de public. Într-un decor adecvat, previzibil, se întâmplă o poveste care prespune situaţii deloc simple din punctul de vedere al interpretării actoriceşti,  care presupune o mare flexibilitate, treceri bruşte şi o forţă pe care cei doi protagonişti o au. Însă aceste calităţi nu compensează o anumită precaritate a construcţiei, nici imobilitatea spectacolului, lipsit de proptele regizorale, nici lipsa ritmului. Deşi piesa este valoroasă nu prin tema în sine, nu prin personaje, care au stereotipuri şi schematism din construcţie, ci prin replicile dulci-amare, pregnante, din care se ţese povestea celor două foste glorii, spectacolul nu exploatează potenţialul ei cel mai important şi ratează emoţia la care ţinteşte.

Pe de altă parte, sensurile nu se concretizează, nu se potenţează reciproc fiindcă spectacolul pune accentul pe latura comic-lejeră a personajelor, care în multe situaţii par desprinse dintr-un sitcom, dar dintr-unul cu pretenţii. Suferinţa, eşecul, neputinţa, futilitatea sunt idei importante pentru structura personajelor şi pentru relaţiile dintre ele, însă ele nu răzbat la lumină, ieşind la suprafaţă doar câte o clipă, pentru ca apoi să fie îngropate într-un umor la înălţimea căruia spectacolul se ridică arareori.

Însă poate că, după câteva reprezentaţii, noua producţie îşi va găsi ritmul, care cu siguranţă ar trebui să fie puţin mai iute, poate nu va mai trena şi nu va mai îngroşa inutil nici personajele, nici situaţiile, nici povestea. Coerenţa este, spun specialiştii, şi o chestiune de reglaj posibil numai în timp. Aşa că, până una alta, dacă veţi dori o seară în care drama să rămână numai pe scenă, dar dumneavoastră s-o urmăriţi detaşaţi din sală, printre hohote de râs, „Băieţii de aur” vă stau la dispoziţie…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.