Săptămâna trecută a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti o dezbatere despre dramaturgia românească. Pretext a fost spectacolul-lectură cu piesa câştigătoare a premiului Uniter pe 2008, a Antoanetei Zaharia. Au fost acolo şi Ion Carmitru, şi Radu Beligan, Alice Georgescu, Ludmila Patlanjoglu, au fost studenţi la teatrologie etc. Dar nu despre ce s-a discutat la întâlnirea de la Sala 99 a TNB vreau să vorbim şi nici măcar despre calitatea sau cantitatea textelor dramatice româneşti contemporane. Căci de scris, se scrie… Cât de bine rămâne să discutăm într-un cadru extins – într-o anchetă pe care Yorick o va iniţia într-un număr viitor.
Acum vă propun spre lectură şi analiză scrisoarea pe care un grup de autori a trimis-o în septembrie trecut Parlamentului României, solicitând adoptarea unei legi care să oblige teatrele româneşti să pună în scenă piese autohtone contemporane în proporţie de minim 30 la sută din repertoriu.
„Remarcăm, an de an, pe afişele teatrelor româneşti de stat aceleaşi piese şi aceiaşi autori – în cea mai mare parte aparţinând culturilor străine -, piese reluate la nesfârşit, de la o sală la alta, dintr-un oraş în altul, propuneri previzibile, alegeri repertoriale neadecvate vremurilor pe care le trăim şi contrazicând regula simplă potrivit căreia teatrul oferă şi trebuie să ofere feedback realităţii imediate. Sunt teatre importante în ţară care nu au mai programat de ani de zile o piesă autohtonă contemporană, scrisă pentru spectatorii zilelor noastre. De asemenea, sunt tot mai mulţi autori străini, unii de calitate îndoielnică, importaţi fără nici un criteriu de valoare şi jucaţi numai pentru că sunt subiectul unor schimburi de facilităţi între cei care îi promovează şi oamenii noştri de teatru (burse în străinătate, onorarii mari pentru traducători, invitaţii la diverse evenimente peste graniţă, premii ale institutelor străine de cultură, diverse alte schimburi interesate). Sunt tot mai mulţi regizori români care reiau aproape anual acelaşi text clasic străin (de regulă Shakespeare, Cehov, Moliere etc.) în teatre diferite, numai ca să bifeze o producţie, numai ca să încaseze un onorariu, numai ca să-şi satisfacă un orgoliu”.
Întrebare. Dar este dramaturgia contemporană românească suficient de matură, încât să poată susţine 30 la sută din producţiile teatrelor din ţară? Şi încă ceva. Câtă „normalitate” există într-un act care ar obliga o instituţie cu profil artistic sau un regizor să „aleagă” – de bună voie şi nesilit de nimeni, nu-i aşa?! – un text, fie el bun sau rău, prea puţin contează, important este să fie de-al nostru, neaoş, românesc…
Vă mai amintiţi cum se vindeau cărţile „bune” în perioada comunistă? La pachet cu multe alte cărţi pe care altfel nu le-ai fi cumpărat niciodată…
Print
Veto drastic. Institutiile de spectacol, intr-o lume normala la cap, ar trebui sa joace in mod constant dramaturgie romaneasca nu pentru ca sunt obligate, ci pentru ca sunt sanatoase si responsabile. In caest sens, in roice societate cuviincioasa de prin Europa, statul incurajeaza financiar programele de dezvoltare si reprezentare a dramaturgiei la zi, prin subventionarea (fie si partiala) a comisionarilor de texte noi, la alegerea institutiei de spectacol, ca si subventioarea montarilor acestor texte. Sa faci articol de lege cu “obligatii” de felul asta e nu doar o gogomanie, ci si un abuz. Insa intrebarea din articol, daca dramaturgia romaneasca e suficient de matura, e total gresita. Ea nu e nici matura, nici imatura, ea e pur si simplu lasata sa moara-n cenusa, in subsolul unei bucatarii teatrale specializate aproape exclusiv in trufandale mixate, din culturi exterioare celei nationale. Si care, de cele mai multe ori, sunt tratate cu zero costuri, pentru ingrasarea pina la obezitate a costurilor de productie (contractul regizorului, costurile uriase ale scenografiei, utilizarea actorilor invitati, care au si salariu la institutia de baza si colaborare la cea care i-a importat etc.)
Un sistem bolnav si inconstient: teatrul unui spatiu cultural inseamna, si azi, in pofida post-dramaticului, in primul rind dramaturgia acelui spatiu intr-o perioada data de timp.