Drumuri şi căutări, o poveste, într-un album de fotografii…

Într-unul din numerele trecute ale revistei, vorbeam despre primul dintre cele două albume publicate la sfârşitul anului 2008 de către Institutul Cultural Român, în ediţie bilingvă – română şi engleză – şi care refac, prin fotografie, drumurile pe care Andrei Şerban le-a străbătut în teatru şi în operă.

andrei-serban„Călătoriile mele. Opera” recompune din imagini traseul pe care l-a urmat unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai controversaţi regizori de teatru români, cu o impresionantă carieră şi în lumea operei. A montat pe cele mai importante scene ale lumii, a stârnit furtuni, a şocat şi a încântat deopotrivă. „Când am fost chemat să pun în scenă prima mea operă, mi s-a părut că e ca în teatru, dar în loc să vorbească personajele îşi cântă textul. În timp am realizat că nu e chiar singura diferenţă.”. Este mărturisirea cu care Andrei Şerban deschide cel de-al doilea album de fotografii. „Îmi place să repet fraza lui Kierkegaard care spunea că <prin muzică comunicăm direct cu Dumnezeu fără intermediar>. Câteodată, când toate elementele se îmbină armonios între muzica din fosa orchestrei şi teatrul de pe scenă, percep că ceva se comunică; îi privesc pe spectatori şi mă întreb <ei ce primesc>. Dacă au venit la operă, obosiţi după o zi grea şi vor să uite de tot, să fugă de probleme, muzica e un prilej ideal de escapism. Te relaxezi, visezi alte lumi, pleci fredonând. Dar pentru cei care au venit să caute altceva, povestea spusă prin intermediul vocilor poate fi una dintre cele mai directe modalităţi de a învăţa despre natura umană, de a redescoperi viaţa.”

Între prima imagine, din „Evgheni Oneghin” a lui Ceaikovski, montată pe scena Operei Naţionale din Cardiff, şi ultimele, din „Manon” de Massenet, la Wiener Staatsoper, se întinde o poveste de dragoste tulburată, cum puţini regizori au avut forţa să trăiască. O poveste cu multe lumi şi multe personaje, cu suişuri şi alunecări, cu regrete şi neputinţe… „Şerban a provocat mediul fosilizat al operei propunând versiuni scenice neaşteptate, în dezacord cu o tradiţie absurd impusă, a suscitat deseori scandaluri homerice. Adevărate vitamine pentru regizorul de teatru ce refuză să se supună codurilor ce-i limitează intervenţia şi cenzurează creativitatea. De la Traviata la Fidelio sau Lucia din Lammermoor, Şerban a înfruntat ostilitatea unei săli revoltate care de-a lungul anilor s-a convertit, şi-a schimbat opiniile. Astfel, scandalul Luciei a sfârşit prin a deveni triumful său. Între aceste extreme, am auzit uneori „tăcerea” de o secundă pe care un public înmărmurit o respectă înainte de a-şi manifesta adeziunea. Tăcerea suspendată de la sfârşitul Medeei, într-o seară la Paris, sau a Flautului fermecat la Nancy. Cu publicul său, Şerban a cunoscut toate senzaţiile, într-un fel fiecare necesară. Ceea ce ucide e indiferenţa, însă ea nu i-a ameninţat niciodată spectacolele.”, scrie, în prefaţa la primul album, George Banu, care pe vremuri i-a fost coleg de facultate în clasa de actorie, la Institutul de Teatru şi Film din Bucureşti.

Fotografiile – unele color, altele alb-negru – sunt, mai mult decât mărturii despre montări care astăzi nu mai există decât în amintiri, sunt, spuneam, fragmente de existenţă şi mărturii despre întâlniri esenţiale. Sunt însoţite ce un scurt comentariu al autorului, care opreşte încă o dată timpul în loc, şi pentru sine, şi pentru cel ce răsfoieşte paginile albumului. Cuvântul şi imaginea deopotrivă refac istoria unor căutări. În timp ce în România socialistă teatrul se lupta cu ideologia de partid şi cu neputinţele de toate felurile, pe marile scene ale lumii Andrei Şerban explora uneori imposibilul.

E cazul „Flautului fermecat” de la Paris, din 1983. „Un decor inspirat din vechi miniaturi persane într-o combinaţie insolită cu costume ţărăneşti autentice aduse din Oaş. Ideea spectacolului: ca să ajungi la lumină trebuie să te familiarizezi întâi cu întunericul, doar aşa poţi să fii pregătit pentru încercări.”

Sau al lui „Fidelio” pus în scenă la Royal Opera House din Londra. „Decorul: o cutie albă în care erau plasate alte boxe negre de metal, suspendate în aer, reprezentând închisoarea în care zăceau prizonierii corişti. În ultimul tablou se deschideau porţile şi comentariul social se transforma în mister religios. Când îngerii lui Blake coborau printre gratii, metafora devenea cosmică. (…) În ultimele minute ale operei părăseam o realitate şi intram în alta. Fidelio a fost un insucces de zile mari de care sunt mândru şi azi.”

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.