În 1932, pe 14 decembrie, se năştea la Galaţi, într-o familie de evrei, Dumitru Solomon. Oamenilor de teatru numele lui le spune mult şi, ceea ce nu e tocmai puţin, le spune aceleaşi lucru. Este unul dintre acele cazuri care se bucură de consensul celor care funcţionează în acelaşi domeniu. Profesionist desăvârşit atât ca observator a fenomenului teatral din România, cât şi ca participant la viaţa Thaliei din „ţărişoara noastră”, adicătelea ca dramaturg, Dumitru Solomon a rămas, pentru cunoscătorii, întruchiparea rafinamentului.
Aşadar, insider şi outsider în acelaşi timp, scriitor de piese de teatru şi critic de teatru decenii bune, de formaţie filolog, Dumitru Solomon a practicat asiduu luciditatea, ironia, nuanţa, măsura şi îndoiala. Cei care i-au fost studenţi la ATF şi cititorii scrierilor sale, publicistice şi literare deopotrivă, vor fi descoperit aceste constante ale creaţiei sale. Specialist în practica lecturii şi în scrierea dramatică, mai exact în arta şi tehnica scrierii dramatice, Dumitru Solomon a profesat, înainte de toate, reflecţia. Şi a rămas unul dintre puţinii oameni de teatru cu adevărat reflexivi de la noi. Piesele lui de teatru, cronicile şi eseurile şi toarte articolele o demonstrează. Textele dramatice pe care le-a scris încă din 1953, anul în care a debutat, sunt opera unui spirit ce cunoaşte şi sarcasmul, şi duioşia, şi râsul, şi plânsul. Cele mai multe dintre ele au fost puse în scenă la diverse teatre din ţară, iar unele au fost traduse în mai multe limbi, ceea ce, pentru un dramaturg din România este o performanţă şi o confirmare obiectivă, dacă există aşa ceva. Fără îndoială că am noi toţi am văzut, după 1990, montări ale pieselor sale: „Zăpezile de altădată”, “Transfer de personalitate”, „Ţara lui Abuliu”, „Iluzia optică”, „Repetabila scenă a balconului”, „Noţiunea de fericire”, „Arma secretă a lui Arhimede” etc. A câştigat premii numeroase, dintre care le enumerăm pe cele mai importante: Premiul Uniunii Scriitorilor şi al Uniunii Scriitorilor din Bucureşti (1973), Premiul Academiei Române (1978), Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească, adică „Repetabila scenă a balconului” (1995).
În loc de o evocare mai amplă, vă propun să ni-l aducem aminte prin două fragmentele din editorialele lui şi să ne gândim la punctele de vedere exprimate.
1. ” (…) Se poate face teatru din orice şi despre orice, ceea ce nu înseamnă că se poate face teatru oricum, fiindcă nu e imoral să aduni o sumedenie de oameni într-o sală şi să-i ţii o oră sau două, decât dacă le comunici lucruri importante şi captivante. Importante pentru existenţa lor şi captivante pentru timpul lor. Dacă un spectator pleacă de la teatru spunând «m-am plictisit», poate fi de vină el, dar dacă o sumedie de spectatori pleacă de la teatru spunând «ne-am plictisit», indiferent cine e de vină, trebuie să începem a ne pune întrebări.
Contemplând diversificarea peisajului teatral contemporan, din când în când parcă mi-e dor de o piesă cu cap, coadă şi trup, în care să nu se întâmple nimic altceva decât destine.” („Altceva” în „Teatrul azi”, nr. 1-2, 1998)
2. “Criticii aşa-zişi «conservatori», care încearcă să cuprindă teatrul real în întregimea sa, sunt huliţi prin diverse «underground»-uri de către câţiva aspiranţi – cam tomnatici – la critică, deschişi doar către un singur mod de a face teatru. De ce primii sunt numiţi «conservatori» de către ceilalţi nu ni se explică. Dar în timp ce «conservatorii» caută să judece drept, cu măsură (fireşte, mai bună sau mai rea), toate spectacolele, indiferent cărui regizor i s-ar datora – Mugur, Ciulei, Şerban, Purcărete, Cojar, Giurchescu, Tocilescu, Dabija, Măniuţiu, Cornişteanu, Tompa, Darie, Frunză, Colpacci, Hausvater etc. – aspiranţii nu cunosc decât patru regizori, citaţi peste tot în micile lor scrieri, consideraţi a fi purtătorii de stindard ai «teatrului nou» şi care, orice ar face ei, fac bine. Poţi avea rezerve la Ciulei, Măniuţiu, Frunză sau Purcărete. nu însă la Bogdan Voicu, Horaţiu Mihaiu, Theodor-Cristian Popescu, Ion Mânzatu. Mă tem că în curând vor beneficia de «imunitate» şi Vlad Massaci, Theodora Herghelegiu, Radu Afrim, Gelu Badea, ceea ce ar fi, cred, nefast, pentru talentul şi evoluţia lor. Chiar dacă aspiranţii la critică socotesc că nu au nimic de învăţat de la «conservatori», măcar un singur lucru ar fi bine să-l experimenteze: avantajul relativismului.” (“Avantajele relativismului” în “Scena”, septembrie 2000).
Print
Un articol binemeritat despre un om de o mare discreţie, căruia teatrul românesc i-a datorat şi îi datorează încă foarte mult. Am avut privilegiul să mă număr printre studenţii domniei sale la ATF. Preda cursul de “Noţiuni de dramaturgie”, un curs esenţial pentru studenţii la regie, şi avea darul extrem de rar de a te face să descoperi singur răspunsuri, de a-ţi pune întrebări şi a te ajuta pe nesimţite să vezi când greşeşti. Şi mai ales te făcea să înţelegi şi să respecţi textul dramatic, într-o vreme când el trece, mult prea des, pe plan secundar, şi să înţelegi importanţa măsurii în teatru. Am avut dovada generozităţii sale în anul III, când acest curs nu mai exista în orar, iar dl Solomon a continuat să-l ţină, la rugămintea noastră, un an întreg, fără să fie plătit sau să aibă vreo obligaţie. În peisajul teatral românesc, atât de lipsit de eleganţă, a fost o prezenţă unică prin fineţe, discreţie, imparţialitate, inteligenţă şi bunătate. Sper ca revista dv să aibă acelaşi impact, mai ales în formarea tinerilor, pe care l-au avut “Teatrul Azi” şi “Scena” în vremea dlui Solomon.
Cât de actuale sunt pasajele din cronicile lui Dumitru Solomon! Aproape profetice, dacă mă gândesc, de exemplu, la “imunitatea” dobândită deja de Radu Afrim. Un om prea repede şi pe nedrept uitat.
Deşi sunteţi o revistă de teatru, să nu uităm că Dumitru Solomon a scris mult timp şi în “Noul cinema”, unde avea o minunată rubrică de dialog cu cititorii.