E nevoie de comedie bulevardieră

E nevoie şi de comedie bulevardieră. Mai ales dacă e bine făcută. Desigur, e un act de curaj să montezi „Floarea de cactus” a lui Barillet şi Gredy, după celebra ecranizare de la sfârşitul anilor ’60, cu Ingrid Bergman, Walter Matthau şi Goldie Hawn.

La Teatrul Metropolis din Bucureşti, Alice Barb montează textul celor doi francezi, într-o distribuţie „de excepţie”, aşa cum anunţă caietul-program, care-i are în centru, citez, în continuare, pe „doamna Adela Mărculescu şi minunatul ei partener de scenă, Damian Crâşmaru”.

Aşadar, de ce are nevoie o comedie bulevardieră pentru a avea succes la public? În primul rând de un text bine scris şi, eventual, bine tradus. Ceea ce e valabil în cazul spectacolului pus în scenă de Alice Barb, care semnează şi ilustraţia muzicală, şi adaptarea scenică, şi light design-ul, şi decorul. Apoi, e nevoie de o distribuţie într-adevăr de excepţie, pentru că publicul se bucură când se întâlneşte cu actori care intră în categoria „vedete”. Ceea ce, din nou, e valabil, pentru montarea de la Metropolis. Pe lângă Adela Mărculescu şi Damian Crâşmaru, apare pe scenă şi Cristiana Răduţă, sosită direct din lumea showbiz-ului. Şi e o surpriză plăcută. Cel puţin pentru acest tip de spectacol. În care, cu siguranţă, amestecă genul de umor de emisiune TV de divertisment cu o decenţă care nu-i scapă de sub control decât în câteva situaţii de scenă. Şi cu un fel de detaşare sau, mai bine spus, de firesc şi superficial, care se potrivesc de minune în contextul dat. Şi anume… Ea e tânăra de 30 de ani, îndrăgostită de şarmantul Julien (Damian Crâşmaru), medicul stomatolog trecut de ceva vreme de prima tinereţe, burlac convins, care, însă, pentru a-şi păstra libertatea îşi construieşte în faţa ei o altă identitate. Atâta vreme cât poartă verighetă şi se dă drept tatăl a trei copii, nu-l paşte deloc pericolul unei verighete de-adevăratelea.

Ce alte plusuri are montarea lui Alice Barb? E „spumoasă”, aşa cum regizoarea a declarat, şi ar fi fost, cu siguranţă, şi mai spumoasă, dacă ar fi ales să renunţe la câteva bucăţi de text, la câteva „demonstraţii” actoriceşti, făcute de dragul demonstraţiei, şi la pauză. Ritmul spectacolului n-ar fi avut decât de câştigat. Are o scenografie simplă, funcţională, cu elemente de decor care pot crea rapid, prin câteva permutări în spaţiu, senzaţia de intimitate dintr-un apartament modern şi, apoi, imediat, pe aceea fals intimă dintr-un cabinet stomatologic sau pe cea stranie dintr-un bar/discotecă.

Şi mai are o ilustraţie muzicală potrivită. Jacques Brel, nume în vogă la momentul când a fost scris textul. 

Surpriza frumoasă a distribuţiei rămâne însă Ionuţ Adăscăliţei, în rolul lui Igor, tânărul care devine salvatorul frumoasei Toni şi apoi iubitul ei. Păstrează măsura în interpretare, alternând firesc umorul şi ironia duioasă, nu îngroaşă şi rămâne consecvent personajului.

Povestea în sine are şi umor, şi o doză potrivită de dramatism. Dar este construită, bineînţeles, pe ideea „totul e bine când se termină cu bine”. Personajele se prind toate într-un vârtej al complicaţiilor care s-ar putea rezuma aşa. O fată iubeşte un bărbat şarmant, „puţin” zgârcit, trecut bine de vârsta primei tinereţi şi care se preface a fi însurat ca să evite complicaţiile. Fata vrea să se sinucidă, dar vecinul… tânăr, frumos, sensibil etc. simte mirosul de gaze, intră prin efracţie, închide robinetul şi-o salvează. Relaţiile dintre personaje se complică, „domnul” cel şarmant vrea s-o ia de nevastă pe tânără, dar tânăra vrea să-i cunoască soţia – inexistentă – iar el e nevoit să-şi inventeze una şi o alege pe asistenta lui de-o viaţă, la rândul ei îndrăgostită de el. Rezolvarea nu e greu de ghicit…

Care ar fi însă minusurile montării lui Alice Barb? Faptul că nu omogenizează interpretarea, iar actorii par uneori că joacă în piese diferite. Adela Mărculescu, în rolul asistentei Stephanie, îşi dezvoltă rolul ca pe o partitură puternică, individuală, dar lăsând impresia că e cumva independent de celelalte personaje. Asemenea, pe alocuri, plus îngroşările de rigoare, şi Cristiana Răduţă. Iar Rudy Rosenfeld şi Mihai Niculescu sunt statici şi lipsiţi de nuanţe. Are farmec Damian Crâşmaru şi depăşeşte, prin interpretare, o anumită inconsecvenţă a regiei, care nu lasă să se înţeleagă până la capăt dacă relaţiile şi personajele sunt construite ironic sau autoironic. Damian Crâşmaru îşi dezvoltă personajul pe o linie fragilă. E credibil şi rezistă în primul rând printr-un simţ al umorului desăvârşit etalat pe scenă. Iar gesturile ample şi micile sau marile exagerări sunt „jucate” şi construite în ton cu personajul. Un bărbat uşor ridicol, încă şarmant, întâi sigur de farmecul propriu, apoi din ce în ce mai nesigur, începând să-şi conştientizeze ridicolul.

Dar cea mai recentă producţie a Teatrului Metropolis, „Floarea de cactus”, rămâne, în ansamblu, o întâlnire plăcută pentru public, cu un text lejer. Să-i spunem o opţiune perfectă pentru relaxare. La urma urmei, teatrul este şi o formă de entertainment.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.