Eduard Adam: Tăcerea e mult mai puternică uneori decât cuvântul

Eduard Adam este actor al Teatrului Naţional din Bucureşti unde-l puteţi vedea în „Ivan Turbincă”, în „Molto, gran’ impressione” sau în „Sânziana şi Pepelea” şi, în curând, în Ross din “Macbeth” în regia lui Radu Penciulescu. Este membru al companiei Passe-Partout a lui Dan Puric. Iar de curând, la Sala Rapsodia, a avut loc premiera spectacolului „România. Închis pentru inventar”, creat, pus în scenă şi interpretat de el, împreună cu Dragoş şi Violeta Huluba un spectacol de pantomimă despre perioada comunistă. Am stat la poveşti despre teatru şi despre el însuşi, într-o seară, la o cafea…

Hai să începem de la spectacolul, „România. Închis pentru inventar”… Dacă te situezi undeva, în afara României, „închisă pentru inventar”, cum arată ea în momentul ăsta, viaţa în locul ăsta?

Locul ăsta este pentru mine foarte frumos şi e un spaţiu curat, dar oamenii îl schimbă, îl fac să pară urât, murdar… Din cauza noastră – că nici eu nu sunt deasupra lor – pare şi chiar este murdar, întunecat, noroios… Şi nu mă refer la partea fizică a lucrurilor, ci la agresivitate, la lipsa de respect, la toate emoţiile negative pe care le lăsăm să ne domine. Şi asta afectează spaţiul. Papa Ioan Paul al II-lea ştii ce-a zis despre România, că e „Grădina Maicii Domnului”… Asta ar trebui să spună multe lucruri. Dar îmi place locul ăsta, îmi place unde sunt şi asta pentru că văd partea frumoasă. Şi mă întristez când nu o văd, deşi şi în momentele alea ştiu că ea există.

Pe ideea asta aţi creat spectacolul? De unde a pornit?

A pornit de la o prietenă de-a mea de la ICR, care m-a rugat să fac un spectacol despre comunism pentru generaţia ’89. Spectacolul l-am făcut împreună cu Dragoş şi Violeta Huluba. Chiar pot să spun că Dragoş a contribuit cel mai mult la partea de regie, dar în mare l-am făcut împreună. Ideile ne-au venit lucrând împreună.

Şi de ce „România. Închis pentru inventar”?

Ne-am gândit câteva zile la titlu. Pentru că România este într-o refacere continuă. Inventarul înseamnă să revezi ce s-a întâmplat până în acel moment. Noi suntem în interiorul acelei Românii, că altfel n-am fi putut arăta lucrurile atât de clar. Asta am vrut, de fapt: să arătăm. Nu să judecăm, nu să arătăm cu degetul. Nu să spunem că era mai bine sau mai rău. Să le expunem! Din câte am trăit noi, că aveam 14 ani la Revoluţie şi din ce am vorbit cu prietenii noştri care au trăit şi simţit cu adevărat comunismul…

Şi cum arăta viaţa ta în comunism?

Am avut o copilărie foarte frumoasă. Am crescut la ţară, în satul Furnicoşi, între Câmpulung şi Piteşti, zonă de deal şi de munte… Am fost crescut de bunici, iar de la şase ani m-au luat părinţii mei acasă, la Zărneşti. Ei lucrau la uzina mecanică Tohan, fabrica de armament. Numai că sub acoperire era fabrică de biciclete şi motorete. Celebra fabrică Tohan. Şi eu nu ştiam, până la 14 ani n-am ştiut că e o fabrică de armament. Of-ul meu mare din copilărie este ca n-am avut şi eu bicicletă, când ştiam că tata lucrează la Fabrica de Biciclete şi Motorete. Şi-i ziceam „Măi, tată, dar e simplu, aduci şi tu ca toată lumea câte o piesă în fiecare zi, o spiţă, o roată, un şurub, un lanţ.” Şi tata n-a putut să-mi spună zicala aia celebră despre fabrică: „Oricum ai asambla o bicicletă, tot o bazuka iese.” Sau, cum se mai spunea, că acolo se făceau „biciclete cu rază medie de acţiune”. Şi pentru că am crescut la ţară mi-a rămas în sânge, în celulă, spaţiul ăla. Acolo nu se simţea comunismul. Eu după aia l-am descoperit, după 1989. Pentru că înainte nu ştiam că am lipsuri. Exista o armonie în familie şi poate de-asta n-am simţit greutăţile comunismului. Din când în când îi mai surprindeam pe ai mei asupra aparatului de radio şi simţeam că e ceva ascuns, dar nu mă gândeam eu la regim… Poate ne-au menajat ei prea mult, poate mi-aş fi dorit să ne fi spus mai multe, dar asta nu înseamnă că mă simt acum frustrat.

Şi de aici privirea duioaso-nostalgică?

Să ştii că n-am o privire duioaso-nostalgică asupra comunismului. Am o privire duioaso-nostalgică asupra vieţii mele în comunism. Nu ştiu cum se vede spectacolul din afară. E normal să se vadă altfel decât din interior. Şi pe mine oamenii mă văd altfel decât mă văd eu. Şi asta mi-a luat ceva timp să înţeleg… Noi n-am vrut să fie neapărat ceva nostalgic. Nostalgia e o tristeţe frumoasă. Noi în spectacol n-am vrut neapărat asta. N-am judecat, doar am arătat… Ne-am temut iniţial că, fiind vorba despre comunism, lumea n-o să mai vrea să vină să vadă. Dar e bine să nu uităm: cu cât reprimăm un lucru, el creşte înlăuntrul nostru. Trebuie scos la suprafaţă tot ce e în trecutul nostru şi nu e rezolvat.

Spuneai că nu eşti cum te văd ceilalţi. Cum te vezi tu?

Mă văd o persoană caldă, calmă, care-şi găseşte uşor relaxarea, dar în acelaşi timp sunt şi agresiv, impulsiv şi cu oscilaţii mari de energie. Oamenii mă văd altfel.

În ce crezi?

În Dumnezeu. Şi cred în iubire. Dar îmi dau seama ce greu e să iubeşti în ziua de azi. Din cauza ego-ului. Ego-ul împiedică manifestarea iubirii.

E o mască ego-ul?

Nici nu mai e o mască. E pe faţă, dacă îmi permiţi să mă exprim aşa… De fapt, asta e viaţa, nu e făcută numai din bine sau din rău, e din amândouă. Şi răul ni se dă ca să înţelegem ceva despre noi înşine.

Să ne întoarcem la „viaţa la ţară”… Cum a apărut teatrul?

N-a apărut! În clasa a XII-a s-a arătat prima oară. El era în mine, undeva… În clasa a XII-a profa de germană m-a văzut la balul majoratului. Eu eram artistul clasei, dar nu gândeam mai departe de asta… Nu mi-a trecut niciodată prin cap să dau la teatru. Şi, a doua zi după bal, profa de germană m-a luat în cancelarie şi mi-a zis: „Mă, tu să dai la teatru.” Ţin minte ca acum ziua aia. Atunci a fost scânteia. Doamne-Doamne a trimis-o pe profa de germană şi i-a zis: „Spune-i omului ăstuia, că nu vede singur…” Ţin minte ca acum: era goală cancelaria, era soare, cum intrau razele prin perdea, profa de germană blondă, tunsă franţuzeşte.

Povesteşte-mi o întâmplare, o imagine importantă despre tine…

Am ajuns la Barcelona când am împlinit 33 de ani. Am vrut să-mi petrec ziua în care împlinesc 33 de ani în Sagrada Familia. Pentru că Mona Bică, o prietenă bună, fusese la Barcelona şi în anul în care eu făceam 33 de ani mi-a povestit despre Gaudi şi despre celebra lui catedrală care, pe faţada Patimile, dinspre Vest, are un pătrat. Pătratul magic al lui Gaudi care are 16 pătrăţele înăuntru, cu numere în ele. Şi oricum le-ai aduna, pe linii, pe diagonală, pe coloană suma este 33. Când am auzit asta mi s-a aprins un beculeţ şi mi-am zis că trebuie să fiu acolo când fac 33 de ani. Era prin ianuarie. Este foarte greu să-ţi programezi o călătorie în mijlocul stagiunii! Mai ales când o faci cu două luni înainte… M-am dus singur. Am vrut să fiu singur la 33 de ani. Se pare că n-a fost o decizie din cap, fiindcă a fost cea mai frumoasă călătorie din viaţa mea.

Dacă ne întoarcem la teatru. Cum arată teatrul românesc privit din afară?

Fără profunzime. Pentru că montările sunt uşoare, comedii de suprafaţă. Ceva de genul „hai să ne râdem”, pentru că e criză şi omul are nevoie să râdă. Dar de râs dintr-ăsta uşor cred că se ocupă televiziunile. Teatrul ar putea să meargă în continuare în profunzime.

De ce fel de poveşti crezi că are nevoie teatrul?

De autocunoaştere şi de cum să scoatem frumosul din noi.

Aşadar, e o problemă de repertoriu, din punctul tău de vedere?

Da, în primul rând. E vorba, însă, şi de interpretare. Actorii nu se iau în serios. Şi mă surprind şi pe mine când fac asta. Nu ne mai luăm cu adevărat în serios. Acum sunt foarte mulţi studenţi care au dat la teatru ca să joace în telenovele. Şi de acolo pleacă problema, de la motivaţie. Nu mai există repetiţii în care unu, doi, trei colegi să nu aibă telefonul deschis… Dau o replică… „A murit Duncan… Alo, da… La ce oră? Acuma vin! Da, mai am două replici şi vin…” Nu mai e nici o  creaţie. E aşa, de suprafaţă, să dea bine.

Şi ce-ai schimba tu în sistem?

Aş aduce regizori. Regizori care să aibă viziune, să aibă un concept când montează o piesă. Asta ne lipseşte astăzi. Actori sunt foarte mulţi. Chiar ies prea mulţi din şcolile de teatru. Care sunt un dezastru! S-a schimbat sistemul, sunt tot felul de profesori care n-au o carieră nici în actorie, nici în regie şi atunci mă gândesc: ce Dumnezeu îi învaţă pe copiii ăştia?

Cât de greu e pentru un actor tânăr să se angajeze într-un teatru?

Nu ştiu să-ţi răspund la întrebarea asta din două motive: unu – nu ştiu câţi vor cu adevărat să se angajeze într-un teatru şi doi – mie nu mi-a fost greu. A fost o şansă pentru care îi mulţumesc lui Doamne-Doamne. Eu n-am dat concurs, eram liber profesionist, în trupa lui Dan Puric. Nu îmi doream să mă angajez. Eram dintre cei care se feresc de programul făcut de altcineva. Ştiam că atunci când intri într-un teatru joci ce ţi se dă şi nu prea poţi să alegi. N-am avut stresul ăsta al angajării. Şi aşa se întâmplă. Când ai o relaxare faţă de un lucru, el vine către tine.

De ce ai ales să mergi pe drumul ăsta? Să faci pantomimă?

Am avut o tragere către mişcare. E o formă de a mă exprima pe mine mai bine.

De ce nevoia de a te lipsi de cuvânt?

Nu ştiu, poate pentru că sunt născut în zodia Peştilor… iar Peştii sunt asociaţi cu tăcerea… iar tăcerea e mult mai puternică uneori decât vorba. Suplineşti cuvântul cu mişcare, muzică şi emoţie. Emoţia are o altă calitate atunci când se transmite fără cuvânt. Şi mai e un motiv pentru care îmi place povestea asta cu mişcarea: multă vreme am crezut că nu pot s-o fac, din care cauză m-a şi atras. Noi n-am făcut mişcare multă în facultate. Eu de la Puric am învăţat cum să folosesc mişcarea scenică în piesele cu vorbe. De aceea nu-i sunt recunoscător doar pentru că am învăţat pantomimă, ci si pentru că asta m-a ajutat în tot ceea ce fac şi voi face de-acum încolo.

Ceea ce faceţi voi cu Dan Puric este doar pantomimă, că tot foloseşti acest cuvânt…

Nu! Este o lecţie de viaţă. Ceea ce facem cu Dan Puric e greu de definit şi de-asta nu i-aş spune în nici un fel. I-aş spune simplu: Teatru.  E un alt limbaj decât teatrul clasic, dar este teatru. Mişcările pe care le înveţi în pantomimă le înveţi în ani mulţi de repetiţie. Nu înveţi pantomimă după un an de zile… Mie mi-au trebuit ani ca să învăţ cum pot să arăt un moment de viaţă doar prin mişcare. Eram trist că în facultate nu se predă asa ceva. E ceva ce ne-a spus la repetiţii domnul Radu Penciulescu. „Noi nu mergem la şcoala de teatru ca să învăţăm să facem teatru, mergem tocmai ca să învăţăm să Nu facem teatru.” „Cum adică?” „Păi, teatru joacă toată lumea, zilnic.”, zice. Şi în mintea mea s-a întâmplat atunci un scurtcircuit. Noi suntem diferite personaje, una suntem acasă cu familia, alta la teatru, la muncă, alt personaj suntem la magazin, în relaţiile cu prietenii. La şcoală mergem ca să învăţăm să nu facem teatru… Şi ce învăţăm acolo? Să găsim adevărul. Teatrul este o situaţie falsă cu paşi adevăraţi. Dacă nu e adevăr, nu mă uit.

Şi cum e adevărul pe scenă?

Este realitatea extrapolată. Dar se pleacă de la adevărul personal. Se combină cu adevărul piesei, cu cel al regizorului. Dar trebuie să fie adevăr. Teatrul asta este. Pleci de la adevăr şi ajungi la magie. Teatrul m-a învăţat să scot măştile pe care le puneam faţă de mine, să îmi asum ce nu-mi plăcea la mine şi acopeream până atunci cu o mască. Am scos o mască pe care o puneam des. E vorba de vulnerabilitate. Bărbaţii în general îşi ascund vulnerabilitatea. Mie mi se pare că tocmai în asta constă forţa, în asumarea vulnerabilităţii. E o forţă să fii vulnerabil. Ce înseamnă de fapt să fii vulnerabil? Să te laşi în mâna lui Dumnezeu.

Apropo de vulnerabilitate. Cum se vede publicul de pe scenă?

Frumos! Şi apoi, publicul nu se vede, ci se simte.

Nu te sperie publicul? Nu te temi? Spuneai că eşti vulnerabil…

Nu! Niciodată. Pe mine mă sperie cel mai tare lucrurile pe care nu le accept la  mine.

Vorbeai mai devreme despre telenovele. Ţi se par o formă de compromis?

Am crezut mult timp asta. Am considerat că e un compromis. De-aia nici nu m-am dus să joc. Dar până la urmă mi-am zis: de ce judec eu asta?! Poate pentru unii nu e compromis, poate ei asta şi-au dorit să facă. Problema este că acolo nu e adevăr, sunt situaţii false. Sau sunt mult mai multe situaţii false decât adevărate. Şi tu, ca actor, nu poţi fi în adevăr.

Dar teatrul de tip underground? Are adevăr? E o alternativă?

Nu e o alternativă, e o realitate. Şi eu am jucat. Am un one-man-show de pantomimă pe care aş vrea să-l joc într-un teatru, dar l-aş juca şi în club underground. Contează cum o faci. Contează calitatea şi adevărul.

Care e diferenţa faţă de o sală de teatru…

Cea de locaţie. E alt tip de public. Şi e mai greu, pentru că trebuie să captezi atenţia celor patru prieteni de la masa din faţă care au venit să se simtă bine într-o seară, să mai stea de vorbă, să bea o bere şi să mai arunce ochii şi la o piesuliţă de teatru. Dacă i-ai câştigat pe oamenii ăia, sigur poţi să câştigi o sală de 300 de oameni care sunt acolo ca să vadă teatru. Calitativ nu e diferit.

Ce ai vrea să joci, dar ştii că acum nu eşti suficient de pregătit?

Shakespeare.

Şi ai juca „Hamlet” fără cuvinte?

Nu ştiu, depinde…

Cum ai juca scena cu „vorbe, vorbe, vorbe” fără cuvinte?!

Ce întrebare frumoasă! N-o să am un răspuns la fel de frumos. Probabil aş găsi o variantă, dar nu ştiu cât s-ar apropia de original…

Şi dacă te-aş ruga să alegi trei cuvinte şi să renunţi la toate celelalte, pe care le-ai păstra?

Iubire (sau Te iubesc, dar deja sunt două!), Armonie şi Aromă.

Dacă te întreb ce e teatrul pentru tine?

O vocaţie.

Şi dacă ar trebui să alegi între teatru şi viaţă?

N-aş avea de ce să aleg, pentru că nu le separ…

Cum arată Bucureştiul pentru tine azi, de pe strada Academiei, unde stai?

Mie îmi place Bucureştiul. Şi e surprinzător pentru unul care a crescut lângă Piatra Craiului. Îmi place pentru că mie mi-a oferit ce aveam nevoie şi pentru că parcă începe să arate azi mai bine decât ieri. De la mine, de pe Academiei, de la etajul 9, arată chiar bine. Când ies pe terasă în stânga se vede Florenţa şi în dreapta Berlinul…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.