Electra creştină

„Electra” în regia lui Mihai Măniuţiu este un mod sigur… „o altfel de tragedie”. Mai degrabă, dramă populară românească. Regizorul păstrează desfăşurarea antică a tragediei dar îi schimbă, deloc forţat, spaţiul. Lucrurile prezentate se întâmplă într-un ritual românesc pe muzica impresionantă a Tarafului Iza din Maramureş.

Se pierde magnifica legătură cu zeii antici şi greutatea tragică a subiectului, dar se câştigă în umanizarea personajelor prin trimiteri clare la creştinism. După „Trilogia Evreiască” (Teatrul Naţional „Radu Stanca”, Sibiu) şi „Ispita Sfântului Anton” (Teatrul „Tony Bulandra”, Târgovişte), această preocupare pentru temele religioase a lui Mihai Măniuţiu nu mai surprinde pe nimeni. În „Electra” după Sofocle şi Euripide, montată la Sibiu, regizorul transpune prin termenii existenţialişti ai creştinismului, faptele tragediei.

Prezenţa Tarafului Iza, cu acea minunată muzică maramureşeană care însoţeşte întregul spectacol, creează o stare de tensiune care  dă  corului sarcina de a fi mai mult decât o voce obiectivă a mulţimii, devenind un participant la faptele tragediei. Poporul nu iartă, cere răzbunarea lui Agamemnon. Actul Electrei este determinat de voinţa lui. Dar distanţarea de lumea antică a credinţei în zei, face ca spectatorii să asiste la o răzbunare, să privească şi să asculte, dar să nu trăiască,  nici o clipă, „tragedia” omului. Aici, Măniuţiu se îndepărtează total de catharsis-ul teatrului antic, dar arată că este un bun cunoscător al publicului de astăzi. Povesteşte o tragedie antică în limbajul omului contemporan, prin imagini şi muzică, gata oricând să emoţioneze prin ele însele. Puterea de relatare este mai mare decât posibilitatea de a empatiza. Nimic nu este implacabil şi această relativizare impusă de voinţa omenească pe care Măniuţiu o atribuie personajelor, obligă la opţiune, chiar cu riscul de a reduce din puritatea tragică a subiectului.

Tragedia alegerii se transformă în simplă dramă umană. Acel dat fatal pe care zeii îl alocă muritorilor devine o problemă de familie. Electra (Mariana Presecan),  răpusă de durere, dar capabilă de o forţă incredibilă, este alcoolică. Totuşi, ea reacţionează pe măsura monstruozităţii crimei care trebuie pedepsită cu aceeaşi monstruozitate. Oamenii aleşi ai antichităţii sunt raportaţi la omul comun, al cotidianului. În dorinţa de a apropia tragedia de sensibilitatea contemporană, regizorul transformă suferinţa Electrei şi, deci, gravitatea gestului pe care-l face, într-o faptă a răzbunării. Electra meditează, îşi strânge puterile şi are remuşcări de natură creştină. Dar nu poţi înţelege tragicul antic fără acceptarea unei voinţe supreme care tronează asupra întâmplărilor. Din „oameni aleşi” „în situaţii excepţionale”, „statornici în nestatornicia lor” cum esenţializa Aristotel, descrierea personajului tragic, Măniuţiu mai păstrează foarte puţin.

De remarcat este mulţimea de oameni cu chipuri groteşti care roiesc în jurul Electrei – o lume dezechilibrată de oameni diformi, cu expresii ale unor minţi retardate şi handicapuri care trimit spre un regn de indivizi decăzuţi în animalitate. Această imagine contrastează, în beneficiul reprezentaţiei, cu sunetele minunate ale Tarafului Iza, cu cântecele despre rostul şi scopul omului pe pământ. Personajele principale sunt bine conturate. Electra are norocul unei interpretări interiorizate, care dă o aură de mister unor fapte deja cunoscute. Oreste (Marian Râlea) este adevăratul „cântar” al tragediei, conştiinţa care are curajul să analizeze lucid lucrurile, un fel de Hamlet antic. Ioana Crăciunescu realizează o Clitemnestra aproape diabolică; la ea se întrezăreşte plăcerea monstruoasei crime comise. Măniuţiu îndrumă clar spre idei pe care le urmăreşte pe tot parcursul spectacolului. Cromatica folosită în decor (Cristian Rusu şi Mihai Măniuţiu) şi costume (Cristian Rusu), se bazează pe contrastul alb-negru. Şi prin acest detaliu, lumea se împarte în nevinovaţi şi criminali, primii fiind nişte duble victime, în termenii cei mai umani. Electra şi Oreste răzbună moartea prin moarte. Restabilirea echilibrului şi instaurarea ordinii nu se poate face decât prin crimele comise de ei. Dreptatea antică presupune moarte, iar orice vărsarea de sânge implică „depăşirea măsurii”. Aceasta este şi premisa „vinei tragice”, cercul închis al unei voinţe de peste om.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.