Foto: Alin Leanca
Eliza Noemi Judeu este una dintre cele mai interesante actrițe care există acum în teatrul românesc. Este clujeancă, dar de mulți ani e angajată a Teatrului „G. Bacovia” din Bacău, unde joacă în aproape toate spectacolele din stagiune. Unul dintre cele mai recente roluri este cel din one-woman show-ul „Călin (povestea modernă)”, în regia lui Horia Suru, în care Eliza Noemi Judeu tace. Tace pe scenă un spectacol întreg în care tăcerea ei vorbește mai mult decât multe cuvinte pe care le-am auzit rostite în ultimii ani în teatru. Acel spectacol în care am redescoperit-o acum un an, la Gala Star, a fost o mică revelație. În acest an, la ediția recent încheiată a Galei Star, a prezentat spectacolul „Alcaforado’s sound”, după „Scrisorile portugheze” ale Marianei Alcoforado. O întâlnire cu Eliza Noemi Judeu e atipică, pentru că ea însăși e un amestec de candoare, sinceritate și forță, absolut cuceritor. La momentul la care ne-am întâlnit în cafeneaua teatrului din Bacău, într-o dimineață din timpul Galei Star, Eliza Noemi Judeu arăta ca o divă, coborâtă direct de pe scenă, din lumina reflectoarelor. Mi-a mărturisit aproape intimidată că nu-i stă deloc în obicei să fie atât de aranjată. Dar că, în seara dinainte, o doamnă importantă din lumea criticii autohtone i-a spus ce-i spune și mama de mult: „Să nu mai umble dezlânată prin urbe”. Așa că nu pot să n-o întreb…
Și e vreun adevăr în asta sau e doar o exagerare a celor două doamne?
Da, au dreptate. Sunt momente când nici nu mă pieptăn… Pentru că n-am timp. Întotdeauna mă preocupă ceva mai important și mi se pare inutil să pierd timpul cu așa ceva, când mie mi-a venit cine știe ce idee strălucită. Și trebuie să mă duc în lume să spun ideea. Da, știu că a existat perioada de glorie a marilor actrițe din teatrul românesc, care într-adevăr, erau impecabile. Eu nu sunt așa. E o tară care pleacă din liceu, când le vedeam pe toate colegle cum au grijă de ele. Și eu mă gândeam: „Și dacă te întreb acum ceva de Dostoievski, știi?” Dar ele erau doar femei și asta era superb… Însă pe mine mă deranja, pentru că eu nu mi-aș permite să ies machiată pe stradă, să arăt bine și să nu știu cine e Dostoievski și să fac fețe-fețe. Asta e tara mea în viața asta. În schimb, în spectacol nu mă poate întreba nimeni nimic. Acolo sunt eu și-mi fac treaba…
Și aici nu ești tu?
Aici nu, nu prea. Aici nu poți să spui lumii cât crezi în iubire. Dar acolo poți. Eu sunt un om foarte exaltat. Când mă îndrăgostesc, află tot orașul. Iar teatrul mă ajută să spun asta în siguranță.
De-asta ai ales să faci teatru?
Am știut dintotdeauna. Cred că de la 3-4 ani. Teatrul radiofonic era nelipsit în casa noastră. Îmi plăcea formidabil să-i imit pe actori. Și pe mama o distra chestia asta. Dar nu știu exact ce mă atrăgea. Părerea mea e că teatrul este un spațiu în care tu nu ești nici în iad, nici în rai și poți acolo să stai liniștit, să iei o clipă de repaos și să te gândești ce vrei. Acolo respir, acolo îmi trag sufletul. Prima piesă pe care am citit-o a fost „Electra”. În momentul când am citit piesa aia mi-am dat seama că Electra îl iubește pe taică-său la fel ca și mine. Deci totul a pornit de la o recunoaștere în celălalt. Dar nu m-am gândit să mă duc să-i spun lui tata „Tată, te iubesc foarte mult”. Nu, declarația trebuie să fie mai puternică de-atât, trebuie s-o știe toată lumea și pentru asta am nevoie de Electra și de spectatori în sală.
Cred în forța mea de a-i convinge pe oameni că sunt mai mult decât plătitori de întreținere. Sigur că sunt o groază de clișee care circulă, că dacă un singur spectator s-a emoționat înseamnă că eu mi-am făcut treaba, dar eu nu cred așa. Toți trebuie să se emoționeze!
Să înțeleg că faci teatru ca să spui ce ai tu nevoie să spui?
Nu e vorba doar de mine. Cred în forța mea de a-i convinge pe oameni că sunt mai mult decât plătitori de întreținere. Sigur că sunt o groază de clișee care circulă, că dacă un singur spectator s-a emoționat înseamnă că eu mi-am făcut treaba, dar eu nu cred așa. Toți trebuie să se emoționeze!
Profesional, ești în punctul în care vrei să fii?
Da. Dar mi-e frică pentru că nu știu ce-o să fac mai departe. De-aia a fost atât de bine-venit „Călin (povestea modernă)” al lui Horia Suru, pentru că simțeam că am făcut niște roluri care nu m-au epuizat. Și mă întrebam ce mai poate să urmeze. Și eu ce mai fac încă 30 de ani până la pensie? Or, „Călin” a fost punct și de la capăt. Simțeam că trebuie să trec într-o redefinire a personalității mele artistice. Sau poate chiar a personalității mele umane. Am avut nevoie de de o curățare, ca să văd limpede ce mai pot să fac.
Și ai descoperit?
Nu.
Cred în mine, dar nu știu dacă mă plac. Poate că lipsește în munca mea o doză de profesionalism. Pentru că urăsc cuvântul „profesie”, „meserie”, urăsc cuvântul „a munci”…
Și atunci, ce e teatrul pentru tine, dacă nu e o meserie?
E viața mea. Așa vreau eu să trăiesc. Că arta comportă o disciplină, ok, înțeleg, dar nu e doar o „profesie”. Eu parcurg etapele profesionale, dar nu cred în ele. Sigur că țin cont de legile profesiei, sigur că încerc să am un marketing bun, pentru că mi-am făcut mai multe proiecte singură și am fost propriul manager. Spectacolele independente sunt propria mea creație, de la prima lectură și până la ultimul om căruia i-am cerut sponsorizare. Iar asta înseamnă o doză de realism, pe care o am, dar am obosit de partea asta.
Pentru mine teatrul înseamnă revoltă. Eu îți urlu niște adevăruri. Tu nu poți să urli, că ești la birou douăsprezece ore, dar eu pot să urlu și urlu pentru tine. Și tu te regăsești în urletul meu și poate se întâmplă naibii ceva. Uneori teatrul a schimbat lumea, alteori nu, dar pentru că poate să o schimbe, pentru acea posibilitate eu trăiesc!
Ce e un regizor bun pentru tine?
Unul care crede în el, care știe ce mesaj vrea să transmită cu spectacolul acela. Unul care vrea să transmită ceva lumii, spectatorului. Unul care vrea să urle. Pentru mine teatrul înseamnă revoltă. Eu îți urlu niște adevăruri. Tu nu poți să urli, că ești la birou douăsprezece ore, dar eu pot să urlu și urlu pentru tine. Și tu te regăsești în urletul meu și poate se întâmplă naibii ceva. Uneori teatrul a schimbat lumea, alteori nu, dar pentru că poate să o schimbe, pentru acea posibilitate eu trăiesc!
Tu în ce crezi?
Cred că există Dumnezeu, cred în relația cu fantomele, cred în fantomele din teatru, cred că numai prin teatru poți să rămâi uman. Și spectatorul, ca și tine, acolo poate să fie uman. Acolo plânge… El n-ar plânge la birou la el, dar vine la teatru și râde sau plânge sau i se întâmplă ceva. Acolo simte: „Măi, sunt om!”, recunoscându-se într-un actor, într-un text, într-o pânză roșie de pe scenă. Omului trebuie să-i arăți viața și exact asta face teatrul.
Ți-e frică de ceva pe scenă?
Nu.
Dar în viață?
Da!!! În viață mi-e frică de întreținere, de bani, de bănci… Mi-e frică de oamenii ăștia că sunt proști și răi. Și nu cred în oameni. Sunt răi, iar teatrul ar putea să-i reumanizeze.
Și tu ești bună?
Da, dar să nu mi-o ceri. Fac pentru oricine orice, dar să-l văd că el crede în ceea ce vrea să facă. Și mă duc singură spre el. Nu știu dacă asta e bunătate. Copiii îmi spun că sunt rea. L-am întrebat pe soțul meu dacă sunt rea sau sunt bună. Și mi-a zis: „Nu ești rea, dar ești dură!”.
Spui că ți-e frică de bani… Crezi că se poate trăi din teatru?
Da… Dacă ești măritată și mai vine un salariu în casă, da. Altminteri, nu. Uite, eu nu mi-am cumpărat haine de vreo trei ani. Cum să fiu mai feminină? Că toată lumea îmi știe hainele.
Și cum rămâne cu actrița divă, modelul interbelic de care-mi spuneai?
Acum nu se mai poate. Până și în vremea comunistă se mai putea. Dar acum, nu.
Cred că numai prin teatru poți să rămâi uman. Și spectatorul, ca și tine, acolo poate să fie uman. Acolo plânge… El n-ar plânge la birou la el, dar vine la teatru și râde sau plânge sau i se întâmplă ceva. Acolo simte: „Măi, sunt om!”, recunoscându-se într-un actor, într-un text, într-o pânză roșie de pe scenă. Omului trebuie să-i arăți viața și exact asta face teatrul.
Și problemele astea materiale îți afectează latura artistică?
Nu. Mă blochează doar atunci când vreau să fac un proiect nou, în afara teatrului. Mă afectează doar în mometul în care nu găsesc bani, dar nu pentru mine, ci ca să iasă proiectul. Banul e o problemă numai în momentul în care știu că ar putea să arate spectacolul ăla mai bine. De la costume și până la marketing. Dar asta nu-mi risipește energia în niciun caz. Banul e făcut să circule. Așa că l-am eliminat din viața mea, pentru că poate fi un stres.
Apropo de propria feminitate, cum te simți tu cu tine?
Mie mi s-a spus tot timpul că sunt urâtă. Asta vine din liceu și-ți rămâne pe creier. Vedeam cum pe toate colegele le plăcea cineva, numai pe mine nu mă plăcea nimeni. Iar asta m-a trimis în bibliotecă și acolo am găsit-o pe Electra și mi-am făcut o lume, drumul meu… Și am trăit tot timpul cu spaima asta că sunt urâtă și am stat tot timpul mai ascunsă, până a apărut soțul meu, care, spunându-mi zi de zi că sunt frumoasă, am început să cred.
Dar ce înseamnă să fii frumoasă?
E ceva foarte subiectiv. Oamenii se opresc într-o imagine, pentru că oamenii vor imagine și asta mă scoate din minți. Toată povestea asta cu machiajul e o mască. Și, da, uneori trebuie să-ți pui o mască atunci când ieși în lume. Pentru că oamenii nu acceptă anumite lucruri, dacă nu arăți într-un fel, dacă nu ești în standarde. Și atunci, ca să poți spune anumite lucruri, ca să te asculte cineva, trebuie să-ți pui o formă, adică o mască… Și, ca să-ți răspund la întrebare, un om frumos e un om care crede în idealurile și în visele lui.
Și asta se vede când mergi pe stradă?
Eu văd!
Ai fost tentată vreodată să schimbi viețile personajelor? Ai pusee de-astea demiurgice?
Nu, nu vreau să schimb. Ăla e destinul și pe ăla îl joc. Tentații de demiurg n-am, că atunci probabil aș fi fost regizor. Eu nu fac regie la spectacolele mele. Doar Marianei Alcoforado am vrut să-i schimb destinul, atunci când am făcut spectacolul după „Scrisorile portugheze”. Pentru că citeam scrisorile și nu puteam trece mai departe, ceva nu mergea. I-am aprins o lumânare și am vorbit cu ea. I-am zis: „Alcoforado, hai te rog, ajută-mă, că vine premiera!” Și după ce-am vorbit eu cu ea pe balcon la mine, am descoperit o frază în text care suna a blestem. Din momentul în care am tăiat acea replică, în care se simțea foarte multă ură, am parcurs textul în continuare fără probleme. Și mi-am dat seama de ce. Ea a murit și a murit cu regretul că l-a blestemat. Și am venit eu s-o salvez… N-am făcut-o călugăriță și am lăsat din ea doar femeia care a iubit și iubește. Am încheiat spectacolul cu replica: „Te iubesc de o mie de ori mai mult decât mi-aș fi putut închipui”. Eu sunt sigură că a murit cu regretul că l-a blestemat.
Dar tu cum iubești?
Nu prea știu să iubesc. Eu am patimi… Soțul meu știe să mă iubească, eu nu știu să-l iubesc. El e atent la mine, eu nu știu să fiu așa. Iubesc felul în care mă iubește. Dar… e și teatrul pe lumea asta. Iar eu tot piesa de teatru o caut și în relația cu cel pe care-l iubesc. Și dacă n-are conflict, eu îl creez…
Poate fi obositoare viața într-un teatru de provincie. Și-i spun provincie în toate sensurile. Te poate obosi atunci când vrei mai mult, pentru că ajungi să te lupți cu niște mori de vânt.
Teatrul din Bacău îți e de ajuns? Nu e prea mic Bacăul pentru tine?
Sincer? Da… uneori nu-mi e de-ajuns. De-aia am și ieșit în afara teatrului, ca să-mi împlinesc alte visuri. Stupoarea mea a fost atunci când am venit în Bacău, eu fiind îndrăgostită de poezia lui Bacovia, și am văzut că nu exista niciun spectacol cu el. Se apropia ziua lui când am ajuns eu aici și m-am uitat la avizier că voiam să zic și eu o poezie… Nimic. Așa că am ieșit pe stradă și m-am dus la postul de radio și le-am spus că aș vrea să înregistrăm niște poezii, că se apropie ziua lui. Ăia s-au uitat la mine ca la o nebună și s-au dus să-l cheme pe șef. Care a venit și m-a întrebat cine sunt… I-am povestit eu că sunt debutantă și de-abia am venit în oraș și m-a întrebat așa circumspect cât costă treaba asta. Eu m-am uitat la ei și mai proastă și i-am zis: „Dar cum să coste? E pentru Bacovia, suntem în orașul lui, nu?” M-au luat imediat în studio, am înregistrat cinci poezii și le-au dat în ziua aia de nu știu câte ori. Și m-am bucurat tare. Eu m-am luptat mereu. M-am ambalat singură. N-am obosit. Dar poate fi obositoare viața într-un teatru de provincie. Și-i spun provincie în toate sensurile. Te poate obosi atunci când vrei mai mult, pentru că ajungi să te lupți cu niște mori de vânt.
De-asta ai candidat pentru postul de manager al teatrului?
Da, simțeam că pentru teatrul din mine nu mai pot face nimic, că am obosit. Și m-am gândit că poate o pauză mi-ar fi bine-venită. Am vrut să conduc teatrul din perspectiva crezului meu despre cum ar putea să arate un teatru. Știind și problemele financiare cu care se confruntă teatrul. Am luat totul în calcul. Dar dacă nu s-a întâmplat asta înseamnă că se va întâmpla ceva frumos în viața mea artistică. Trebuie să existe un echilibru. Că eu cer acolo Sus: „Nu mi-ai dat asta, atunci dă-mi altceva!”
Ce vrei să spui prin „provincie”? Calitatea artistică? Publicul?
O anume lentoare. O anume lipsă de pasiune. Sau „las că merge și așa”… Serviciu și atât.
Le-aș reda oamenilor pasiunea. Pentru că lipsa ei te face efectiv să crezi că e un obiect pe care să-l iei și să li-l dai. Restul s-ar rezolva de la sine.
Când te-ai apucat de teatru bănuiai în ce te arunci? În jungla din jur?
E o junglă? Eu nu cred. Toți avem loc sub soare.
Nu te-a tentat Bucureștiul?
Cred că șansa mea să fiu în București a trecut. Îmi doresc să lucrez cu anumiți actori sau în spectacolele anumitor regizori, pentru că-mi doresc experiențe noi. Dar îmi dau seama că toți avem loc sub soare. Eu consider că am lucrat pentru toate șansele mele. Înseamnă că atâta e și mă bucur de ce e.
Te-ai născut la Cluj și ai trăit acolo o viață. Ai ajuns să te simți acasă aici, la Bacău?
Da, am început să mă simt acasă. Am aici copiii… Am devenit de-a locului prin ei. Și când am fost cu TIFF-ul la Cluj, mă uitam la oraș și era străin. Am sunat-o pe mama și i-am zis: „Mamă, e prima dată când sunt în Cluj și nu plâng.” Mi-a rămas de-acolo o anume mentalitate. Sigur că-mi place cum se dezvoltă teatrele în partea aia de țară, dar dacă acum sunt aici și aș putea schimba ceva, de ce să n-o fac?
Spune-mi o amintire frumoasă din copilăria ta la Cluj.
Probabil atunci când m-a luat tata de mână și m-a învățat copacii. M-a plimbat de la bunica de acasă până la Teatrul Național din Cluj, pe toată strada, și m-a învățat toți copacii. Și despre mesteacăn mi-a vorbit cel mai frumos. Mesteacănul rămâne: eu și tata!
Și aici, la Bacău?
Am visat într-o noapte că dansam într-o rochie albastră, lungă, valsam și ploua cu flori. I-am spus mamei și mi-a zis: „Măi fată, te măriți!” L-am cunoscut pe Marius în luma mai, ne-am dus să ne plimbăm pe la stadion și, cum eram noi acolo, s-au scuturat copacii înfloriți, un vârtej de flori… Și atunci mi-am spus: aici rămân.
Dacă ai avea o baghetă magică, ce ai schimba în teatru?
Le-aș reda oamenilor pasiunea. Pentru că lipsa ei te face efectiv să crezi că e un obiect pe care să-l iei și să li-l dai. Restul s-ar rezolva de la sine.
Cum să nu o iubești? Ea nu se machiază, nu exagerează si nu face lucruri penibile. Ea e TEATRUL!