Emilia Dobrin: „Vârsta mi-a dat voie să mă joc mai mult…”

În stagiunea curentă, o puteţi vedea la Teatrul Metropolis, în spectacolul „Baba care ascultă Abba”, în „Şefele”, o producţie mai veche a Teatrului Odeon, şi la Teatrul Act, unde joacă intens în ultimii ani. Dacă n-aţi văzut „Capra sau cine e Sylvia”, de Edward Albee, în regia lui Alexandru Dabija, aţi pierdut. În „Rabbit Hole”, creaţie scenică regizată de Alexandra Penciuc şi Mariana Cămărăşan, care avut premiera săptămâna trecută la Teatrul Act, face un rol ce-i pună în lumină întreaga forţă artistică. Despre adevăr şi teatru, despre tipul de spectacol practicat la primul teatru privat înfiinţat în România, despre un destin artistic complicat şi despre prezent am stat de vorbă cu actriţa Emilia Dobrin într-o după-amiază, chiar la Teatrul Act.

Cum vă găseşte vara aceasta?

Confuză, gânditoare şi puţin bezmetică, bineînţeles, pentru că nu prea înţeleg ce se petrece cu fenomenul teatral. Ce este instituţionalizat parcă nu se leagă, iar ce este în zona underground parcă e puţin prea întâmplător.

Cum se vede teatrul nostru de azi din interiorul lui?

Teatrul bucureştean e provincial, cel din provincie stă mai bine. Eu lucrez în proiectele vechi, acum a intervenit unul nou. Nu mă simt prea mişcată. Mi-aş dori să văd mai multe lucruri implicate teatral cu adevărat. Alegerile mi se par prea întâmplătoare şi fără amprentă de reuşită. Nu-mi dau o stare prea plăcută. N-aş spune că ce văd în teatru nu-mi place, ci că nu mă satisface.

Cred că „buba” vine de la iniţiere, care ar trebui să se facă în Institut (conform denumirii în vigoare, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică – n.red.). Mi se pare că actorii ies de acolo superficiali, nepregătiţi pentru performanţă. Vorbesc prost, atacă rolurile anapoda. S-a făcut o modă din a se juca pe ei înşişi, nu personaje. Există foarte mulţi care se joacă foarte bine pe ei. Dar teatrul nu se ocupă cu asta, ci cu alte lumi… Poate că şi regizorii sunt mai puţin pretenţioşi. Putem exprima totul în câteva cuvinte: artiştii nu sunt bine iniţiaţi la început de carieră nici de-o parte, nici de alta. Iar teatrele n-au un stil propriu.

Nici Teatrul Act, în care ne aflăm acum?

El e o excepţie. Este cam singurul care aleargă pe un culoar. Dar, după părerea mea, nu e luat în seamă. Vrea spectacole de o anume factură, care chiar să lase o urmă. Aici se adună oameni care înseamnă sau vor să însemne ceva, deci au o altă deschidere. Din păcate, teatrul acesta trebuie să facă atâtea eforturi să se menţină… În străinătate – am văzut şi eu şi mi-au povestit colegi care lucrează acolo – se adună 3-4 artişti, găsesc o magazie şi fac câteva spectacole. În funcţie de cronici şi de reacţii, primesc o subvenţie. Aşa e în Anglia, în Germania… Teatrul Act face rost de ce poate. La noi, sponsorii dau foarte greu bani pentru teatru. Pentru cei care vor să vină aici e extrem de dificil să-şi găsească banii de producţie. Banii se dau pe fotbal, pe expoziţii, dar din teatru nu ies bani.

Ies din cel comercial. Instituţiile de stat şi nu numai au prins mecanismul.

Da. Dar nu asta trebuie să fie ordinea. Un teatru de stat poate face unu-două spectacole comerciale, după care să se gândească la ce vrea să însemne în peisajul cultural. Depinde unde vrea să ajungă.

Povestiţi-mi despre „Rabbit Hole”, care tocmai a avut premiera. Ce vă interesează pe dvs., ca actriţă, în acest gen de spectacol intimist, pe un text cu accente psihologice tari?

În primul rând, m-a atras ideea că e un proiect al acestui teatru. Mă dau în vânt după săliţa de aici, după ce aduce ea. E un spaţiu cu o energie specială. Îmi place foarte mult să joc atât de aproape de public. Este vorba despre a fi aproape de public într-o săliţă, nu într-o sală mare, adică e cu totul altceva. Suntem toţi laolaltă. Îmi plac, de asemenea, relaţia interactivă cu spectatorii şi empatia care se naşte. M-a atras şi ideea de a lucra cu două regizoare care au deja un profil. Pe de altă parte, îmi place să lucrez cu tineri, deşi e foarte greu.

În acest proiect, de pildă, am dat de un text extrem de greu. Aparent, el nu înseamnă nimic. Scriitura americană nouă aduce însă caractere teribil de încărcate. De aceea îţi trebuie un consum extraordinar. Arăţi ce e în tine unor oameni care sunt la un metru de tine, îţi văd ochii şi sclipirea, îţi aud vorba, respiraţia, şovăiala. Totul este ca sub lupă, cum se zice. Texul mi-a plăcut extrem de mult. Ca şi în „Capra sau cine e Sylvia” (spectacol al Teatrului Act, după un text de Edward Albee, regizat de Alexandru Dabija, în care joacă Emilia Dobrin şi Marcel Iureş – n.red.), una se spune, dar dedesubt e altceva, nu întâmplarea cu capra, ci felul în care arată omul.

Ca să nu mai spunem că acest tip de text şi de spectacol lasă tot greul pe umerii actorului.

În spaţiul acesta, când intervii cu tiribombe regizorale, se pierde ce e de spus. Totul trebuie să fie foarte simplu regizoral. Măiestria este să faci astfel încât actorul să-şi ducă discursul până la capăt.

Impactul emoţional şi intelectual asupra publicului este remarcabil.

Iată încă un motiv. Proiectul nu are nimic din ce e „în trend” acum: ceva frumuşel, drăguţ, uşurel, pe ideea că lumea trece prin momente grele, e criză… Noi facem o propunere dură: să vii undeva unde se petrece un fapt de viaţă tragic.

Teatru şi viaţă. Ce rol a jucat Teatrul Act în viaţa dvs. artistică?

Unul enorm. Cred că sunt acum la a patra colaborare cu Teatrul Act. Prima a fost o revelaţie: parcă mi s-a luat un văl de pe ochi şi o piatră de pe umeri. Am simţit că reuşesc să mă împlinesc în ce gândesc eu despre teatru. Prima întâlnire a fost prin spectacolul „Şefele” (după un text de Werner Schwab, montat de Sorin Militaru, cu o distribuţie din care mai făceau parte Coca Bloos şi Dorina Lazăr – n.red.), un text dur, ca limbaj, stare şi mesaj, la vremea respectivă mai tare decât ar părea astăzi. Faptul că am putut să joc acolo m-a salvat. Cred că, dacă n-ar fi fost Teatrul Act, n-aş mai fi făcut teatru. Aş fi renunţat.

Ce se întâmplă aici are vreo şansă să schimbe ceva în peisajul teatral şi, să zicem, în societatea noastră de azi?

Cred că da. E un teatru cu un profil şi cu un public al lui. Cât despre poporul român, adevărul e că atât de mult trăim în mediocritate, încât atunci când ceva se mişcă, încercând să fie altfel, reacţia este de spaimă şi de refuz. E ca şi cum ai şti şi ai refuza să descoperi mai mult, fiindcă ţi-e frică să nu se schimbe ceva.

Cum vă simţiţi în Bucureştiul de azi?

Destul de rău. Dar am reuşit ceva extraordinar: nu mă mai uit la televizor de o jumătate de an. Nu am nevoie de aşa ceva. E suficient să deschid ochii şi să văd că nu e în regulă. Cred că, biologic, va trebui să dispară vreo două generaţii ca să se cureţe aerul. O generaţie şi jumătate din urma mea înseamnă Omul Nou, creat de Nea Nicu, cu o parte ştearsă din creier. Ea trebuie să dispară.

Cum percepeţi puterea teatrului în societatea capitalistă, în comparaţie cu cea pe care o avea, în mare parte şi datorită contextului, în societatea comunistă?

Sunt convinsă că noi nu suntem un popor cultural. Atunci, cultura era băgată pe gât, cu forţa. Se vindeau bilete la teatru prin instituţii. Pe de altă parte, cultura era o şansă de evadare. Cred că acum trei sferturi din bucureşteni, dacă nu mai mult, nu merg la teatru. Am întâlnit oameni de 30 de ani care n-au fost niciodată la teatru. Ei erau copii când a venit Revoluţia. Acum puţină vreme, într-o cafenea din Lipscani, care e acum la modă, am avut o discuţie cu câţiva tineri de peste 20 de ani care nu ştiau nici un nume de actor.

Sunt recuperabili?

Da, dar e nevoie de o gândire coerentă în acest sens. Activismul nostru cultural este nul. Când vezi că orice casă de cultură din Ungaria, dintr-un sat oarecare, are programe de teatru, dans, jazz… Noi suntem la doar câteva sute de kilometri distanţă, dar case de cultură nu mai avem, profesorii nu mai fac nimic pentru copii… Or, eu cred în menirea teatrului de a-ţi deschide mintea şi de a te schimba.

Pe de altă parte, nici vârfurile intelectualităţii româneşti nu merg la teatru, ceea ce nu se întâmplă în Franţa, Germania etc.

De ce oare?

Pentru că fiecare categorie de intelectuali – scriitori, filosofi, arhitecţi, medici (cei din urmă umpleau altădată sălile de teatru) – ne dispreţuieşte, cumva, gândind că teatru este o artă minoră. Altă explicaţie nu găsesc. Sau vin numai la spectacolele în jurul cărora se face zgomot. Săvârşesc acelaşi păcat pe care-l face toată populaţia: tot ce nu produce zgomot nu are importanţă. Teatrul ca fenomen cultural nu e privit cu încredere. Parcă suntem dispreţuiţi noi, oamenii de teatru.

Există însă şi iubitori de muzică, film, literatură, care nu vin la teatru. Ei ce pierd?

Eu merg la concerte. Sensibilitatea şi energiile din interpretarea muzicienilor îmi dau o anumită putere, o anume cunoaştere, un înţeles, o încărcătură. Dar asta, pentru că le-am căutat eu, fiindcă tot ce e creaţie nu poate să-mi fie decât de ajutor. Şi ţine tot de iniţiere. Am tot povestit cum a fost prima mea experienţă la festivalul de la Avignon, unde pe o rază de 50 de km se întâmplă nenumărate manifestări: literatură, muzică, dans, diverse feluri de teatru, inclusiv teatru pentru copii. Şi acolo n-ai loc s-arunci un ac. Există oameni care renunţă să se bronzeze la mare, în vacanţă, şi vin acolo. Umblă în şlapi, cu cataloagele alea mari în mână. La cele din secţiunea „in” (spectacolele subvenţionate de statul francez) nu prea prind locuri. Dar ei vor să ajungă în cele 300 de „găuri”  (săli foarte mici) să vadă spectacolele de acolo, urmăresc avizierele. Acolo unde am jucat eu erau programate 5 spectacole pe zi, produse de 5 trupe diferite. Aşa e peste tot. Oameni de nivel mediu îşi petrec vacanţa aşa. Am fost recent la Berlin, la un festival interetnic de teatru-dans. Am jucat într-o „gaură”, adică într-o săliţă foarte mică, dar arhiplină. Erau acolo turci, libanezi şi din toate naţiile – public plătitor. În Ungaria am jucat într-un sat, la un festival, şi a fost tot aşa.

În Ungaria, teatrul stă foarte bine.

Da, şi e şi preţuit. La noi ce actori vedeţi invitaţi la televizor, în afară de cei din emisiunile lui Cătălin Ştefănescu şi a Marinei Constantinescu, şi la ce ore? Eu plătesc TVR din banii mei. Ea ce-mi oferă? La noi, ţi-e ruşine să deschizi televizorul. Dacă-i dai omului numai filme indiene, el va vrea numai filme indiene. Cauza acestei căderi vine şi din gândirea celor care hotărăsc şi gândesc că publicul e prost. Dar nu e prost! Există şi spectacole de teatru făcute pentru proşti. Dar e eronat. Spectatorul înghite un spectacol pentru proşti, pentru că vrea să evadeze. La un spectacol bun, chiar dacă nu pricepe tot, încetul cu încetul, se adună strat peste strat şi se petrece ceva cu el. Dar România trece printr-un proces de îndobitocire. Şi pare un plan, parcă ar exista un grup care s-ar gândi la cum să facă mai mulţi dobitoci. Nu că ei în sine ar fi dobitoci. Este vorba despre cum sunt trataţi. Radu Apostol a făcut un spectacol cu copii ai străzi, iar 3-4 din ei vin acum la teatru, fiincă au înţeles despre ce e vorba. M-am întâlnit cu ei în sală.

Revenind la traseul dvs. artistic, de altfel complicat şi interesant, acum în ce etapă sunteţi?

Momentul de acum este, şi el, unul complicat. Aş vrea să mi se întâmple ceva foarte provocator, tare, dur. E vina mea că, nefiind un om ambiţios, am aşteptat mereu să primesc, nu m-am zbătut niciodată să iau. Cred că sunt la o vârstă foarte bună de teatru. Acum nu mai ai alte mijloace decât cele teatrale, după decantări, acumulări, frustrări etc., după tot ce-a mâncat din mine teatrul şi ce-am mâncat eu din el.

Ce s-a schimbat fundamental de la primul spectacol şi până acum, în dvs. ca actriţă?

Nu s-a schimbat nimic. Construcţia, ce trebuia să mi se întâmple, ce voiam să fac au fost întotdeauna în mine. N-am apucat să fac decât frânturi înainte. Când am sărit pragul la vârsta asta, m-am bucurat că mi s-a acordat încredere. Ştiu spectacolul care m-a scăpat de ce era în spate şi prin care au reuşit să trec în vârsta mea.

Povestiţi-mi despre el, vă rog.

A fost un spectacol al lui Claudiu Goga, montat la Teatrul Nottara („Romeo şi Jeanette”, de Jean Anouilh – n. red.), în care am acceptat pentru prima dată un rol de mamă. Din clipa aceea am început „să mă scald”, să-mi fie bine, să scap de obligaţiile pe care le au actriţele…

Ce-aţi pierdut, ce-aţi câştigat mergând pe drumul acesta?

Am câştigat ce mi-am dorit toată viaţa: compoziţia. Rolurile de compoziţie îmi merg la inimă. Vârsta mi-a dat voie să mă joc mai mult. Ceea ce am făcut şi în „Înşir-te mărgărite” (de Victor Eftimiu, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Nottara – n.red.). Am jucat personaje mai „dezgolite”, mai agitate, mai chinuite, mai „cu carne”…

Dar un spectacol bun ce înseamnă?

Se întâmplă atunci când emoţia care se joacă acolo este reală, când apar personajele din scriitură, nu actorii. Ce e pe scenă nu se joacă. Spectacolul bun este atunci când regizorul îşi spune cuvântul fără să te anuleze pe tine, ca actor. Îmi plac mai mult spectacolele în care regizorul se strecoară. Orice actor îşi doreşte ca regizorul să stea în umbră şi să-l conducă, astfel încât ideea lui să fie conţinută în existenţa personajului.

În ultimii ani, de observă şi la noi o astfel de tendinţă. Există destule creaţii care s-ar încadra aici.

Da. Dar pentru aşa ceva actorul ar trebui să iasă din şcoală mai pregătit. Într-un spectacol de acest gen n-are scăpare. Tot prin pregătirea actorului în şcoală se învaţă că viziunea regizorală trebuie respectată la toate reprezentaţiile. Există actori care cad de acord cu regizorul în timpul repetiţiilor, însă după aceea artistul îşi poate spune „am şi eu deşteptăciunea mea şi-o să fac cum vreau eu”. Şi aşa schimbă şi strică. Oricât de  prost ar fi un spectacol, n-ai voie să schimbi gândul regizorului şi aşezarea respectivului spectacol! Oricât de tare te-ar nemulţumi, ca actor, trebuie să cauţi în tine ca să găseşti cum să fii mulţumit. E un lucru fundamental, care se învaţă din şcoală: de când regizorul primează în istoria teatrului, principiul acesta trebuie respectat.

Ce-i este indispensabil unui actor adevărat?

Disponibilitatea şi cheful de joacă. Fie că e publicul rău, fie că e bun, fie că nu-ţi iese ce vrei în clipa respectivă, la urma urmei, tu, actor, ai o şansă extraordinară să fii altcineva patru ore! Unii se dau cu capul de pereţi că n-au cum să facă rost de bani de pâine sau de rate, iar tu eşti altcineva 4-5 ore. Atunci, joacă-te!

Print

4 Comentarii

  1. Mara 16/05/2011
  2. Noua voce in critica de teatru contemporana 20/05/2011
  3. Cosmin 21/11/2011
  4. GURAN (IUHAS)MARIA 10/11/2012

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.