Eseu în imagini

Mai e puţin şi spectacolul „Hotelul dintre lumi” de la Teatrul Mic, regizat de Alice Barb, împlineşte o stagiune. Ecourile lui au fost, evident, palide.

Pe de o parte, din cauza unei alegeri anacronice. Însă anacronismul este un act de curaj. Cum să montezi, în cheia poetică, la sfârşitul primului deceniu din secolul XXI, un text poetic, aproape lipsit de dimensiune dramatică? Iată un risc serios, pe care regizoarea are curajul să şi-l asume. Cum să alegi un discurs anacronic, deşi deloc neatrăgător, despre iubire, moarte, viaţă, hazard? Mai mult, dacă alegi un text fără conflict înseamnă că ai în mânecă soluţii scenice care să-l transforme în spectacol. Altfel, rămâi la eseu în imagini scenice.

Povestea lui Eric-Emmanuel Schmitt nu este deloc o poveste. Este un exerciţiu filozofic, id est şi un exerciţiu de imaginaţie. Un eseu interogativ, nu afirmativ, despre spaţiul dintre viaţă şi moarte, despre absurd şi despre hazard, asezonat poetic cu un mesaj despre iubire. Un spaţiu filozofic, aşadar, care să devină poveste, mişcare şi viaţă pe scenă, un spaţiu pe care trebuie să-l umple teatrul ca să devină spectacol.

Sedusă de conţinutul ideatic al textului şi dornică să transparentizeze mesajul, regizoarea Alice Barb aduce în scenă tot arsenalul: coloană sonoră patetică, decor static şi încărcat, construit pe o simbolistică liniară, distribuţie interesantă, care atrage atenţia asupra unei tinere actriţe ce frapează prin siguranţă şi firesc: Valentina Popa în rolul Laurei. Personajele au, fiecare, o poveste, desigur. Şi, întâlnindu-se în spaţiul dintre viaţă şi moarte, se dezvăluie. Unele pas cu pas, altele dintr-o suflare, altele numai pentru aparent, rămânând, de fapt, învăluite în mister.

Curajul de care dă dovadă Alice Barb prin montarea unui text fără conflict se împlineşte însă numai pe jumătate, fiindcă unele dintre soluţiile scenice propuse sunt neconvingătoare. Dar, culmea!, le camuflează tocmai textul prin forţa lui. „Hotelul dintre lumi” este unul dintre puţinele exemple de spectacole, care, deşi deficitare la capitolul „mijloace”, răzbate la lumină prin conţinutul de idei al textului. „Hotelul dintre lumi” se salvează tocmai prin text.

Cu toate că sunt un spectator empatic, recunosc că, urmărind spectacolul n-am reuşit să ignor câteva propuneri regizorale nedumeritoare, de un gust îndoielnic şi creatoare de efecte de asemenea îndoielnice: balerinii care îi conduc în ceruri sau pe pământ pe locatarii „hotelului”, adică pe cei ce se zbat, în comă, între viaţă şi moarte sau doctoriţele care-şi interpretează partitura de o manieră absolut neclară pentru spectator (probabil că intenţia regizoarei nu şi-a găsit o expresie sau poate că n-a dorit să folosească o expresie coerentă). Lor li se adaugă alte mici detalii, cum ar petalele de trandafiri care cad peste îndrăgostiţi (şi amintesc, inevitabil, de vorba aceea „dulce peste dulce se zahariseşte”).

Cum spuneam, textul este atât de interesant şi chiar palpitant în felul lui, nelipsindu-i o doză de suspans şi apăsând tare pe emoţie, încât şi în timpul spectacolului, şi după uiţi de asemenea defecte. Sau se poate să nici nu le vezi. Filozofia ca thriller salvează desfăşurarea statică a spectacolului, iar spectatorul aplaudă, pe bună dreptate, emoţionat de enigma care este viaţa şi de enigma care este moarte, de frumuseţea dragostei şi a neputinţei ei. Şi oare nu emoţiile lui contează în primul rând?

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.