Actor de teatru şi star de cinema rus, cunoscut şi pe plan internațional, Evgheni Mironov a participat la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, ca protagonist al spectacolului „Farmecul adânc al Rusiei” de Alvis Hermanis și, de asemenea, a fost prezent la o întâlnire cu George Banu, la Librăria Habitus, pentru un dialog care s-a încheiat cu un moment superb, în care Mironov a recitat un poem în limba rusă, în fața unei săli care l-a aplaudat în picioare. Evgheni Mironov a participat la mai multe proiecte internaționale și a lucrat cu regizori precum Peter Stein, Declan Donnellan, Thomas Ostermeier, Alvis Hermanis, Robert Lepage, Eimuntas Nekrosius, Robert Wilson. Una dintre cele mai importante vedete de film ale Rusiei, Evgheni Mironov a apărut în „Ars de soare” al lui Nikita Mihalkov, în „Jurnalul soției sale” şi „Visând spațiul” a lui Alexei Uchitel şi în „August ’44” al lui Mihail Ptashuk. Născut în 1966 în Saratov, Mironov a absolvit Şcoala de Teatru Studio din Moscova, de-a lungul carierei fiind de trei ori laureat al Premiului Naţional de Teatru „Masca de Aur” la categoria „Cel mai bun actor”. Redăm în continuare selecțiuni din dialogul care a avut loc în cadrul FITS.
Despre lucrul cu Eimuntas Nekrosius sau cum Lopahin era un lup
Niciodată n-am ales rolurile, întotdeauna rolurile m-au ales pe mine. Însă o prioritate pentru mine este întotdeauna să lucrez cu regizori foarte cunoscuți. Pentru că un regizor mare și serios e o altă școală. Iar dacă e să accept una din toate laudele pe care le-am primit este aceea că-mi place să învăț, mai ales de la cei care au o altă metodă. Am lucrat și lucrez cu regizori precum Nekrosius sau Peter Stein sau Robert Lepage. Nekrosius este regizorul meu preferat. Ador acest teatru metaforic, care aparent n-are nicio legătură cu școala psihologică. Este o cu totul altă abordare. Peter Stein, în schimb, are o abordare tradițională, cu o foarte mare dragoste față de scriitură, pentru fiecare cuvânt. Prima dată când am lucrat cu Peter Stein, o jumătate de an am învățat numai să țin spada. Este cu totul altceva decât Nekrosius, căruia nu poți să-i pui nicio întrebare. Pentru că n-o să răspundă. Eram în prima zi de repetiții la „Caligula”. Și-i zice unui actor: „Hai, încearcă să sari ca un păianjen”. Și întâmplarea face că era un artist al poporului… Care l-a întrebat de ce? Ca să ce? „Așa, pur și simplu. Sari și tu…” „Bine, dar de ce ca un păinjen?” Și Nekrosius zice: „Gata luăm o pauză”. Cu Nekrosius trebuie să te porți ca un copil. El îți spune, tu faci. Iar pe urmă, de-a lungul lucrului cu el, îți justifici tu de ce sari așa. Și la un moment dat afli că ăsta e de fapt sâmburele rolului. Când am repetat Lopahin cu el, la prima întâlnire nici el nu era sigur. Nu știa dacă se vor lega sau nu relațiile. Ne-am întâlnit într-o dimineață la hotel. Am stat noi așa o vreme și pe urmă zice: „Dumneavoastră vă plac lupii?” Mă gândeam: „Dacă o să zic nu, și el o să zică mie-mi plac? M-am gândit să zic: mie-mi plac toate animalele. Și el mi-a răspuns: Mulțumesc.” Și gata. Pe urmă, ceva mai târziu am înțeles că, în imaginația lui, Lopahin era un lup. Și asta m-a jutat foarte tare.
Despre provocarea lui Robert Lepage sau cum să joci Ofelia la 47 de ani
Robert Lepage, care timp de opt ani a încercat să se hotărască ce spectacol să pună, m-a întrebat la un moment dat: „Nu vrei să joci o oală?” Și nu m-am îndoit nicio clipă că o să înțeleg mai târziu ce fel de oală era. Apoi el mi-a propus „Hamlet” și să joc toate personajele. Am vrut să refuz, fiindcă îmi părea o sarcină imposibilă s-o joci, la 47 de ani, pe Ofelia… Dar cu cât e mai înfricoșător, cu atât e mai interesant pentru un artist.
Despre inspirație ca „renunțarea la micuțul tău eu”
Michael Chekhov a spus cândva ce înseamnă inspirație. Este renunțarea la micuțul tău eu. La noi există acești doi poli: sunt două școli, a lui Stanislavski și a lui Michael Chekhov. Doar că eu cred că adevărul e undeva la mijloc. Adică nu pot renunța total la individualitatea și personalitatea mea. Orice rol trebuie să crească din mine. Mie îmi place să joc caractere. Și e foarte interesant. Am un prieten, care a regizat „Frații Karamazov” și eu l-am jucat pe Ivan. După ce, prima dată mi s-a propus Alioșa, el mi l-a propus pe Ivan. Dar parcă tăia în carne vie tot ce propuneam. Pentru că eu căutam superficial, niște ochelari, un mers… Iar în roman nu există o descriere a lui Ivan. Este singurul personaj care nu este descris. Iar eu nu găseam… Până când am descoperit că are un umăr mai sus decât celălalt. Și așa am descoperit o disproporție, o lipsă de armonie. Iar asta m-a ajutat foarte tare să pătrund în personaj și să găsesc în interior unde s-a frânt el și să renunț la proptelele simple actoricești. Am avut nevoie de mijloace de expresie minimale. Asta e cel mai interesant. După aceea am lucrat spectacolul „Din nou Van Gogh”. Despre un om bolnav, pictor, ca Van Gogh, cufundat într-o stare de boală. Am fost la o clinică și am văzut oameni care timp de o jumătate de an se cufundă în sine. Corpul funcționează, se duce la toaletă, dar se întoarce în sine. Asta a fost pentru mine o experiență. În primele 20 de minute ale spectacolului eram pur și simplu ca o legumă. Mă concentram foarte tare și mă cufundam în mine și nici nu-mi venea să mai ies de acolo și se întâmplau atunci niște lucruri foarte interesante, procese atomice. În aceste 20 de minute, în care în planul doi era acțiunea, publicul se uita extrem de atent la ce se întâmplă cu mine. Iar în momentul în care reintram în lume și începeam pur și simplu să clipesc, publicul o percepea ca pe un eveniment.
Despre dulcele chin de a te pierde și a te regăsi
Am jucat Mîșkin. Nimic nu mă ajuta. Niciunul din lucrurile pe care le făcusem înainte nu mă ajuta în rezolvarea acestui rol. Și era cumplit. Era vorba de un rol pentru film. Prima zi de filmare a fost un dezastru. Eu mă încojurasem de cărți, citisem. Și nu găseam cheia. Și în prima zi de filmare toți cei din echipă s-au prins că au greșit actorul. Apoi am vorbit cu un prieten, care fusese discipolul lui Vassiliev și care mi-a povestit că ei când repetaseră „Idiotul” de Dostoievski, jumătate de an n-au discutat mai nimic. Dar că e ceva foarte mărunt, de-abia sesizabil, și anume că Mîșkin nu minte niciodată. E în orice situație absolut sincer. Știți că asta e posibil numai la copiii până în trei ani. După trei ani deja apare viclenia. Mîșkin nu trăiește așa cum trăiesc oamenii în această civilizație. Ei bine, de-acolo a plecat totul pentru mine. Am intrat total. Timp de opt luni am dispărut total din familie. Practic parcă aveam un alt ochi. Mă duceam la Moscova să joc și apoi mă întorceam. Mă machiau și n-aveam ochi… Aceeași mustață, aceeași barbă, dar nu mai eram Mironov. M-a apucat panica. Părea că m-am pierdut. De fiecare dată e un chin, dar e un chin dulce. Sunt roluri care te golesc total. Dar până la urmă asta e condiția artistului. Cu ajutorul regizorului, tu, de fapt, vorbești cu autorul. Cu ajutorul autorului te descoperi și pe tine. Și până la urmă nu este o golire, este o îmbogățire.
Despre protocolul dinainte de a intra în scenă
Comportamentul meu înainte de spectacol e de călugăr. Nu pot să sufăr când sunt deranjat. În timp ce sunt machiat, mă lupt să scap de tot felul de gânduri și probleme.
Despre măsura credibilității
Măsura credibilității rămâne aceeași în film și în teatru. Ea poate crește, dar nu înseamnă că mint. De exemplu, acum am jucat la New York, același spectacol „Farmecul adânc al Rusiei” pe care îl vom juca și aici. Acolo sunt 2200 de locuri, aici vreo 300. Trebuia nu numai să vorbești mai tare, dar fiecare frază și fiecare cuvânt trebuia încărcate cu totul altfel ca să fie auzite. Este vorba de o reglare a energiei. Dar și într-un caz, și în celălalt este vorba de aceeași substanță reală.
Despre nevoia de senzații tari sau cum să creezi un teatru
Eu am lucrat cu regizori importanți înainte să fac teatrul meu. Dar la un moment dat am început să fug din teatrul unde lucram, să trag chiulul, pentru că aveam nevoie de noi senzații tari. Și îmi părea rău de artiștii care nimereau în câte un teatru în care rămâneau mulți ani și se pierdeau. E nevoie la un moment dat să faci o schimbare. Și am avut această posibilitate, pentru că la un moment mi s-a propus dat să conduc un teatru. Ne-am dorit o scenă liberă, deschisă, fără o trupă fixă. Când vine un regizor – care poate fi un debutant sau un nume consacrat – este absolut liber să-și facă un casting. Când a făcut casting Bob Wilson, acolo a fost toată Moscova. Și deși au fost multe vedete, el a luat mulți oameni total necunoscuți. Așa că e o șansă importantă. Eu sunt foarte mândru că noi putem oferi asemenea șanse la teatrul nostru și vă asigur că e un lucru complicat să ai o asemenea structură. Dar nu căutăm căile ușoare niciodată.
Print