Foarte consistentă cea de-a şasea ediţie a Festivalului Măşti Europene la Masca, cu workshopuri şi spectacole care de care mai interesante, într-o cultură urbană în care teatrul corporal nu există. Dedicat artei actorului Jacques Lecoq, evenimentul are meritul de a nu fi exclusiv pentru specialişti – în speţă actori şi studenţi la actorie – cum poate părea programul, la prima vedere.
Irezistibila călătorie propusă de prezenta ediţie, dominată de artiştii care i-au fost studenţi lui Lecoq la Paris, la Laboratorul de Studiu al Mişcării şi apoi la Şcoala Internaţională de Teatru Jacques Lecoq (condusă din 1999, când artistul a murit, de soţia sa, Fay, care o susţinut o conferinţă în cadrul festivalui săptămâna trecută), pune în lumină actorul. Îi face un exerciţiu de admiraţie sinceră şi neprotocolară, punându-l să arate ce poate. Şi el, artistul, poate mai orice, adică să inventeze orice şi să te facă să crezi că nu eşti la Teatrul Masca, în cartierul Militari, ci în Granada, pe o plajă, într-o noapte, când Pantalone (cel din commedia dell’arte) îşi iubeşte pentru prima şi ultima oară iubita, care va dispărea în necunosctul din care a venit, poveste pe care şi-o aminteşte pe scenă, în cuvinte puţine, Pantalone cel bătrân, jucat de spaniolul Carlos Garcia Estevez.
Solo dell’arte, spectacolul pe care l-a dat (căci chiar a “dat”, nu a “susţinut” un “mask show”) sâmbătă seara la Teatrul Masca, după ce şi-a încheiat miercuri workshopul “Corpul actorului şi masca neutră”, a fost un hibrid. Nici spectacol în sensul comun, nici atelier, ci un fel de introducere jucată în lumea trecută a commediei dell’arte, într-un one-man show in progress, care a durat o oră. Estevez este un copil al timpului său, ca să mă exprim aşa, un spirit din toate locurile şi de niciunde: este spaniol, are compania Teatro Punto la Amsterdam (pe care a înfiinţat-o la Paris, cu alţi discipoli ai lui Lecoq), după ce a studiat lucrul cu masca în oraşul luminilor cu Jacques Lecoq, şi joacă, regizează şi conferenţiază în mai toată Europa şi în America de asemenea.
Sâmbătă seara, spaniolul Estevez a jucat în engleză, franceză, italiană şi spaniolă. Străinii şi românii (tineri şi foarte tineri) din mica sală a Teatrului Masca (n-am put să nu mă gândesc ce bine ar fi fost să-l vadă mai multă lume) au stat cu sufletul la gură şi au crezut toate bazaconiile născocite sau furate de la alţii de personajele pe care le-a jucat Estevez, singur în lumina reflectoarelor, însoţit de nişte măşti care fac minuni. Introducerea sa practică la teatrul acela inventat de veneţienii guralivi pe la anul 1500 şi dispreţuit de francezii meditativi şi înţelepţi ai epocii a fost un fel de improvizaţie pe teme primite de-a gata, vorba lui Flaubert.
Aşadar, o demonstraţie de actorie, un tur de forţă pentru care protagonistul nu părea că face vreun efort, dimpotrivă, se juca de mama focului. Şi ne-a dus cu vorba şi ne-a ţinut cu gura căscată spunându-ne două poveşti de dragoste nebună – una din Granada, furată de la un scriitor spaniol, şi una de la Paris, mai exact din Montmartre, de a cărei paternitate nu am cunoştinţă – jucând cuceritor câteva personaje, de la Pantalone, nesuferitul matusalemic, care-şi aminteşte amorul de-o noapte din tinereţe, cu o brunetă misterioasă, la stripteuza Lola şi la timidul Lolo, băiatul care-i duce pizza şi o iubeşte.
Cu ajutorul unor măşti – care dictau mişcarea, vorbirea, întregul comportament scenic, totul, creând o fiinţă care nu se identifică cu actorul ce o însufleţeşte – a fost, pe rând, un bătrân care abia se târăşte, ursuz şi trăind în trecut, un fanfaron – Il Capitano –, cel mai bun dintre cei mai buni la orice, o femeie fatală, seara stripteuză la un cabaret din Montmartre şi noaptea a cui plăteşte, un june care nu ştie de nici unele şi se hotărăşte să-i mărturisească stripteuzei de mai sus că e îndrăgostit de ea, dar nu reuşeşte etc. etc.
Singur pe scenă goală şi neagră, îmbrăcat în negru şi având alături o măsuţă cu măştile fermcate, Carlos Garcia Estevez a făcut mai mult decât să-şi arate meşteşugul. Ne-a furat din vieţile noastre şi ne-a dus în cu totul alte părţi, am fost acolo cu personajele pe care le-a jucat în faţa noastră, transformat nu numai prin, dar şi prin măştile pe care le schimba, intrând şi ieşind din poveşti natural, ca o creatură cu mai multe vieţi. Cum să nu te roadă invidia?
Câteva fragmente din spectacolul Solo dell’arte la:
http://www.youtube.com/watch?v=iMJzpQY2xPI
Print