Loredana Goagă, UNATC, Teatrologie, anul II
Studenţii secţiei Teatrologie, anul II, ai UNATC Bucureşti, au dat o mână de ajutor la realizarea primei ediţii a Gong-Fest, desfăşurat la Reşiţa. Revista Yorick găzduieşte în secţiunea Yorick studenţesc, destinată practicii teatrale, o încercare de a reflecta această manifestare.
Prima ediţie a festivalului „Gong Fest –Reşita” s-a deschis timid, cu emoţii pentru toată lumea. Primul spectacol, găzduit de Casa de Cultură Reșița, a fost susținut de masteranzii din anul II de la Universitatea de Arte Târgu Mureş: „Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva” de Jonas Gardell, un exercițiu studențesc, început în primul an de master, sub îndrumarea profesorului universitar Daniela Lemnaru.
Și pentru noi, spectatorii avizaţi sau nu, a fost un exerciţiu. În primul rând, din perspectiva textului, a mizei pe care o propune în scenă. Ne-am întâlnit cu o poveste despre trei personaje feminine, identităţi umane atent surprinse şi trecute prin filtrul personalităţii fiecăreia dintre interprete. Este vorba despre destinele a trei femei, o mamă şi două fiice, concepute de autor printr-un paralelism ce le transpune pe cele două fiice înapoi în trecut. Un spectacol despre viaţă, om, sine şi alegerea propriului drum sau sacrificarea acestuia.
Plăcut surprinși, am întâlnit, pe de o parte, un personaj, Agnes (sora mai mare) ce oferă un rol de compoziţie foarte bun, foarte puternic, iar pe de cealaltă parte am întâlnit-o pe tânăra actriţă Raisa Ané, care la 21 de ani reuşeşte să nuanțeze profesionist personajul. Agnes este preferata familiei în copilarie, îşi doreşte să devină actriţă, dar după multe încercări nu reuşeşte şi, prin ironia sorţii, trebuie să-şi sacrifice visul în detrimentul mamei sale, care se îmbolnăveşte şi de care trebuie să aibă grijă.
La antipod se află cealaltă fiică, Viola, interpretată de actriţa Ioana Decianu, plină de nerv, poate puţin prea expansivă, dar care îşi asumă personajul în contrast perfect cu cuminţenia lui Agnes, reuşind dincolo de declamaţie să sugereze cu grija suferinţa și frustrarea interioară a personajului pe care îl joacă. În copilărie Viola n-a avut parte de aceeaşi atenţie şi dragoste maternă, dar situaţia se schimbă în momentul în care a devine actriţă. Ea este cea care atrage de această dată atenţia, mama e mândră de ea și, în timp, strânge toate fotografiile și imaginile în care e protagonistă, Viola aflând numai după ce mama ei e răpusă de boală. Aşa că Viola nu se sacrifică, ea îşi afişează cu detaşare şi egoism norocul, neparticipând deloc la mizeria efectivă provocată de boala mamei, pe care o suportă exclusiv Agnes. De aici, problema, drama suferinţei surorilor, gravitarea în jurul sentimentului de iubire, unde instinctele, programările genetice ale oamenilor cu acelaşi sânge, anulează în definitiv orgoliile umane.
Și în viitoarele generaţii lucrurile stau la fel, relevant fiind personajul fetiţei Violei, Denisse, în interpretarea Laurei Gherghe, o apariţie colorată în spectacol, spontană şi degajată. Denisse este sufocată de iubirea şi grija excesivă a mamei, oglindă a copilăriei Violei, ce funcţionează acum ca o compensare a lipsei de afecţiune din trecut.
Planul paralel al poveştii, al surorilor în timpul copilăriei, este inteligent angrenat în jocul scenic prin apariţii secvenţiale, printr-un joc de lumini și sunet, ce creează un flash care duce povestea în trecut, exact ca o fotografie ce imortalizează o amintire. Cele două fetiţe se jocă „de-a mama şi copilul”. Mama interpretată de Amelia Toacsen are un anumit tip de gravitate, interesantă şi delicată pe scenă, impresie ce ar fi putut fi amplificat printr-o rostire mai puternică. Andrada Samoilă, care interpretează Fetița, are candoare şi sensibilitate. Această trecere dintr-un plan în altul rupe ritmul, trezeşte, te ajută pe tine, ca spectator, să elucidezi misterul, să înţelegi de unde a început totul. Mai târziu jocul copilăriei a devenit viaţă.
Un spectacol curat, cu un decor simplist, folosit în întregime (semnat de Laszlo Ildiko), într-o abordare regizorală clasică, unde se intuiește foarte bine mecanismul textului. Importaţa trecutului e accentuată prin derularea aproape continuă a unor fotografii pe fundalul scenei. Se porneşte cu un platou de 20 de minute şi, chiar atunci când ai vrea să întrebi „dar spectacolul când începe?”, te ia prin surprindere. Personajul începe să vorbească cu tine, spectatorul, te ia de mână şi te trage în poveste, unde rămâi până la final, care se termină sus, in inima emoţiei. O proiecţie unde se reconstituie, dar nu complet o fotografie, o amintire frântă… și gata, asta înseamnă iadul… amintirea fără puterea de a mai schimba ceva.
Am rămas până la final acolo, în mijlocul lor, datorită acestor tineri actori şi a îndrumătorilor lor, care nu au vrut să impresioneze, dar s-au luat în serios, fără glumiţe neavenite. Au respectat spectatorul şi, desigur, ceea ce se cheamă realmente teatru.
Print