Fantasmagoria… sau tolba cu diafilme

Viaţa este lipsită şi plină de sens. Şi dacă lipsa de sens nu devine obiect al râsului, iar sensul obiect al speculaţiei, atunci viaţa este banală. (C.G. Jung)

Dacă eşti întrebat după ce criterii judeci un spectacol, înşiri o listă de substantive, operezi dihotomii care pot fi valide în zona teoriei de teatru, dar care pot fi totuşi departe de elementele palpabile ale construcţiei scenice.

Nu mă refer aici la o beţie de cuvinte la nivel critic, ci la cât de mare poate fi distanţa între concepte, intenţionalităţi trăitoare în lumea ideilor şi transpunerea lor pe scândura teatrului. Criticul de teatru nu e nici medic, nici taumaturg de spectacole. Semnalează, cel mult, elemente neconforme cu vraful de cunoştinţe acumulate.

Spectacolul Fantasmagoria, prezentat de Compania Dan Puric şi semnat de Vadim Rusu la Sala Rapsodia, se înscrie în linia spectacolelor care se ridică (la propriu) de pe masa de disecţie, râde la chirurg (la critic în acest caz) şi începe să îşi povestească viaţa sub privirile uimite ale asistentelor (sau asistenţei – publicului). Ce ai putea face? Unii din asistenţă ar putea sugera mutarea spectacolului – pacient  într-o rezervă specială, cu paturi ale lui Procust. Să operăm spectacolul ca şi pe celelalte, întinzându-i picioarele sau retezându-le. Dar poate spectacolul nu suferă de nimic, stă bine în picioare. Totuşi, spectacolul ar putea să nu fie îngurgitat de o parte a publicului, din două perspective: nu este hiper-spiritualizat (cei obişnuiţi cu spectacolele companiei ştiu la ce mă refer) şi nici nu e cariat de aspecte ultra-contemporane. Rigurozitatea unei forme introduse nu este punctul forte al Fantasmagoriei, deci cu atât mai mult nu va fi gustat de spectatorii pentru care convenţiile structurale şi narative sunt elemente sine qua non ale unui spectacol.

Avem de-a face cu un pacient atipic, sănătos, dar şi dispus să se trateze singur, ca un basm pe care actori plini de farmec (Nadejda Dimitriu, Vadim Rusu, Petru Ciobanu şi Petrică Voicu) sunt gata să ţi-l ruleze de pe diafilm.

Iarna şi primăvara, circ şi atmosfera patriarhală, aduc parcă la aceeaşi masă (sau în acelaşi salon pentru unii) pe Jung, Creangă şi Visotski, în ipostazele lor cele mai ludice şi mai puţin academice. Aceste reverii, odată legate, continuă pentru mulţi diafilmele copilăriei, cu actori care au reuşit să ascundă stadiul intermediar al developării: acela de negativ.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.