La început de martie, Teatrul Ţăndărică le face părinţilor şi bunicilor o propunere irezistibilă: un altfel de mărţişor pentru fetiţe şi pentru copii în general. Este vorba despre un spectacol nou, pus în scenă de regizoarea Alice Barb, ce pătrunde cu plăcere, chef de joacă şi curaj în lumea de neînţeles a micuţilor care, chiar dacă nu primesc poveşti la culcare sau la grădiniţă, trăiesc povestea primordială a vieţii: copilăria. Un mărţişor ideal, mai potrivit decât orice obiect practic, un mărţişor luminos, care te cheamă la visare, invitându-te să dezlegi enigma cu tâlc.
Nu în primul rând un îndemn, ci o dezvăluire convingătoare a farmecului de neasemuit al visului am descoperit în “Alice în ţara minunilor”, spectacol prin care regizoarea păşeşte pe tărâmul cu capcane şi recompense al teatrului de animaţie, teritoriu în care artiştii nu funcţionează decât dacă sunt înzestraţi cu multiple talente. Limbajul teatrului pentru copii le cere, de fapt, să vorbească o altă limbă cu mintea şi cu sufletul. Este exact ceea ce fac actorii plini de viaţă din această poveste, realizată după un scenariu scris de regizoare după complicata fantezie a lui Lewis Carroll, în care abundă personaje ivite din materia inexplicabilă a visului unei fetiţe ce alunecă în alt tărâm.
Vorbind limba copiilor, spectacolul este o feerie luminoasă, cu tuşe subţiri de umor, prezent atât la păpuşi, cât şi la actorii care le mânuiesc, îmbrăcaţi toţi în alb, într-un decor în care domină tot culoarea-simbol tradiţional al imaculării, dar care devine, în funcţie de situaţie lila, albastru, bleu etc. În faţa sutelor de copii curioşi, agitaţi şi gălăgioşi de la Teatrul Ţădărică, se deschid porţile unui vis colorat. Fetiţa Alice (Alina Teianu) adoarme la poalele unui copac şi intră în altă lume, condusă de Fluturica (Ioana Chelaru) dotată cu trotineta-fluturetă, înger păzitor al micuţei care rămâne fără piciuţa Dina, pierdere reparabilă, pentru care varsă însă o mare de lacrimi. Odată intrată în pădurea fermecată, Alice descoperă o lume în care nimic nu e ceea ce pare – idee pe care spectacolul mizează şi câştigă, ajutat fiind de scenografia semnată de Marian Sandu, care aruncă în joc obiecte buclucaşe, expresive, lucrate cu migală. Printre omida care fumează pipă, cu un trup inelat care se tot rătăceşte de cap, ciudata pisică de Cheshire, spectru albastru care bântuie scena, broasca plângăcioasă, rămasă fără carapacea-ghiozdan la Şcoala de Urâţificare şi fără încredere în sine (lipsuri pe care povestea le va rezolva, desigur), lebăda graţioasă etc., Alice merge un drum necunoscut, într-o călătorie din care nu se poate opri. Când se micşorează şi ajunge doar o păpuşă, după ce bea o poţiune magică, când creşte uriaşă, când se minunează, când e contrariată, când plânge…
Disponibilitatea de a se juca cu tâlc a creatorilor spectacolului se vede cu asupra de măsură şi în cazul acelor personaje care ilustrează, s-a spus, absurdul din povestea scriitorului englez: Iepurele de Martie, Pălărierul Nebun (o pupuşă minunată) şi cărţile de joc. Trăgându-le de sfori, actorii trag pe sfoară sute de copii din sală, care alunecă, asemenea lui Alice, în lumea visului. Pentru că nici într-o poveste fantasmagorică binele nu există fără rău, acesta din urmă este întruchipat aici de vajnica regină de cupă, în roşu şi negru, dornică doar de capete tăiate şi de… prăjituri cu vişine.
Deşi a sugerat explicaţii pentru fiecare personaj în parte, regizoarea nu şi-a propus ca astfel să descâlcească iţele absurde din fantezia lui Carroll, ci să spună o poveste despre minunile, visele şi visurile copilăriei, astfel încât farmecul şi forţa ei să de arate în deplinătatea lor pe scenă.
Print